Tâmpiţii nu sunt personaje ale unei alte realităţi, nu ajung în lumea noastră dintr-o altă lume, nu traversează o membrană din spaţiul unei alte dimensiuni, ci sunt produsul majoritar al societăţii noastre. Sunt politicienii români nişte imbecili surprinzători? Probabil. Dar ei sunt reprezentanţii aleşi ai majorităţii, crema prostiei şi spuma mediocrităţii noastre.
Decesul „surprinzător” al coaliţiei guvernamentale consemnat în aceste zile, nu e rezultatul unei strategii electorale calculate sau o confruntare ideologică dintre liberalism şi socialism. Lupta naturală pentru putere desfăşurată în ultimii doi ani dintre PSD şi PNL nu a putut acoperi dominanta incompetenţei cu aromă de cătuşe. PNL de exemplu, a reuşit performanţa de a-şi transfera la penitenciar membrii şi de a colecţiona condamnări penale, cu un succes net superior prăvălirii pesediştilor. Pierzând adeseori lupta în fiefurile locale şi înghesuit în ministerele fantomă, PNL-ul a zvâcnit mârâind agresiv la PSD încă de la finalul anului trecut. Criza guvernamentală din ultima lună e apogeul unei lungi horcăieli politice şi destrămărea visului de paritate în USL din 2012.
Bătălia pe ciolanul zemos al puterii, ce a captat în mod regretabil aproape în totalitate atenţia publică, transformă România într-un actor autist la contextul regional al proximităţii sale statale imediate.
După încheierea moftului olimpic putinian, Mama Rusia îşi mişcă pahidermic silueta sa de tanc cu şenile late în Ucraina. Bazele ruseşti din Crimeea sunt în alertă, unităţile armatei ruse sunt desfăşurate, iar pe clădirea Parlamentul local din Sevastopol flutură mândru drapelul Federaţiei Ruse. Dmitri Medvedev califică guvernul ucrainean drept o entitate „rebelă” şi „fascistă” şi declară relaxat că „Rusia va apăra interesele cetăţenilor ruşi” din Ucraina.
De ce problemele din sudul şi estul Ucrainei ne privesc pe noi românii ce trăim într-un stat membru UE şi NATO? Pentru că Republica Moldova are o problemă veche de două decenii cu o entitate separatistă la Tiraspol şi are bucuria găzduirii ca şi Ucraina a unei republici autonome găgăuze, ce pot cere „să fie apărate” de „imperialismul” românesc. Asta ar arunca cu uşurinţă în stratosferă efortul Republicii Moldova de a adera la Uniunea Europeană, dar ne-ar aduce şi bucuria contactului la graniţă cu ruşii. Perspectiva unui vecin haidamac, beţiv şi scandalagiu ne încântă pe toţi desigur, iar un răspuns ferm al ministrului de externe, o conjugare a eforturilor pe axa estică cu Polonia şi o atât de necesară stabilitate politică e o aşteptare complet nerealistă. Aşa că ne vom aminti de nemuritorul Constantin Tănase şi vom recita cu frenezie poate: „De la Nistru pân’ la Don, Davai ceas, davai palton”
