necula

Bobul de Grâu românesc în Liturghia Rusaliilor

În Duminica Sfinților Români îngăduită fie inimii de român să cânte Sfinților lui Dumnezeu, pe limbă românească rugători, mărturisitori ori mucenici împotriva lumii întunericului, cântarea nouă a libertății de mărturisire. Lor le-o datorăm mult mai mult decât politicienilor ce-i omagiem cu obstinații istoriografice, partinici și în adevăr, anonimilor ce și-au ținut firea creștină dinaintea ucigașilor și ideologilor de circumstanță. Ne privesc azi din peșterile zorilor de creștinism ale începutului Evangheliei pe teritoriul românesc de astăzi, din satele unde Sava Gotul cel Sfințit își catehiza ucenicii, care a făcut din Museos râu urcând spre Rai, din Halmyrisul vrednicilor Epictet și Astion, , care ne învață încă de la 290 că adevărata școală este ucenicia pe lângă un Părinte binecuvântat de Harul lui Hristos, din cripta lui Zotikos, Attalos, Kamasis și Filipos care ne arată că prietenia cea mai de preț este în și cu Hristos, din pelerinajul împlinit în duh și cunoaștere al unor prieteni înveșniciți de Duh, Gherman al Dobrogei și Ioan Cassian- primii „universitari” ai Pustiei înflorite de Hristos, la voievozi, mucenici, arhierei și slujitori, țărani și ostași, fecioare și mame, preoți și pictori de biserici, copiști ori doxologi ai amvonului și câți nu-i vom putea enumera, urcă spre noi istoria unui Neam de candidați la Înviere. Fiecare aduce cu sine conștiința regiunii sale, straiele părții de Țară în care-au dobândit cetățenie cerească, mărturisirea Ortodoxiei care ne unește pe toți. Unii urcă în icoane în zeghe, flămânzi și umiliți, zdrobiți de răutatea lumii și nebunia dușmanilor Crucii. Alții, desculți și cu arma în mână, depășesc cu mult tranșeele în care ne-au păzit Neamul, casa și copiii, umplând cu dragostea lor cel mai de preț mausoleu al sfințeniei naționale: România! Suntem atât de neatenți azi la prescura aceasta de jertfă ce ne-au fost sfinții încât batjocorim și acceptăm să se batjocorească orice, ne răstignim orizontul spiritual al neamului în abataje de întuneric fetid, în partajarea indiferentismului absurd. România este într-un miez de noapte. Fără puterea de lumină a sfinților ei nu vom vedea zorile, de aceea astfel de Duminici cheamă la trezvie, la regândirea modului în care trăim Evanghelia.

Suntem cu Sfinții români, părtași Rusaliilor, atât timp cât nu ne pierdem cumințenia morală, liniștea Liturghiei și puterea propovăduirii și trăirii Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. Nu-i predică mai adevărată, în astfel de momente, decât reasumarea idealului Iisus Hristos, așa cum au făcut-o ei. Nu ne vor nici ritualiști, nici hrăniți cu efuziuni triumfaliste. Ne vor vii întru Împăratul pentru care au înfruntat și patimi și pătimire și temniță și deportare și umilințe fără egal în cultura umanității. Pentru că avem să-i asumăm în fiecare clipă pentru a avea, fie și măcar o dată în an, icoana Rusaliilor românești.

Ad