necula

Învierea unei mame

Evanghelia Duminicii acesteia ține doar cinci versete, câteva minute la lectură, și multe nădejdi cuprinse sunt în ea. Mântuitorul Hristos merge prin Țara Sfântă, ajunge la Nain, un obscur loc al lumii acesteia și săvârșește minunea unei învieri. Pe fiul unei văduve. Fără nume ea. Fără nume fiul ei. Doar El, Cel care săvârșește minunea are nume: Iisus Hristos.

Fiul văduvei era unicul fiu al acesteia, poate de aici și emoția grea a momentului. Cu femeia era o mulțime mare de oameni, semn că întreaga comunitate suferea în această despărțire ce părea, și era, veșnică. În cale veșniciei morții se interpune Hristos.

Mamei îi spune, simplu: „Nu plânge”! Pare mai degrabă o rugăminte, un mod de a mângâia o ființă în supărare absolută. O zicem și noi, cei mereu chemați să încurajăm oameni și familii la astfel de încercări. Ne oprim însă aici, atât putem.

Celui mort nu prea putem să-i vorbim cu puterea aceea pe care Domnul o pune în rostirea sa: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!” ori „Tinere, ție-ți zic, scoală-te”. Pare mai degrabă o poruncă rostită unui copil necăjit. Și face diferența. Dovedește că El este Învierea. Mortul șade în capul oaselor și îngroparea se transformă în nuntă.

Mereu suntem cu ochii spre tânăr și pe bună dreptate. Spunem că el preînchipuie pe Hristos, deși, în realitatea ce va urma, Domnului îi va fi infinit mai greu. Aș vrea însă să înțelegem învierea mamei tânărului mort din Nain, a văduvei care părea ea, chiar ea, dusă la groapă. Căci nu mai avea sens viața ei, câtă vreme singurul sens al vieții sale se stinge.

Domnul învie pe tânăr și-l redă mamei, nu comunității, nu familiei lărgite. Semn că ea este subiectul milei lui Dumnezeu, către ea și durerea ei trebuie să privim cu atenție sporită. Să fi identificat Domnul ceva din suferința Maicii Sale în tragedia femeii, să se fi aprins în El icoana plângerii acesteia sub Crucea Golgotei, durerea ei să fie oare dinaintea lui, ecoul unor fapte din viitorul nu foarte depărtat? Este posibil. În mod cert însă Luca, evanghelist extrem de atent la amănunte, subliniază tandrețea și hotărârea Domnului de a împlini învierea tânărului. Ca un dar înainte de marele Dar al Celei de A Doua veniri.

Nu știm cum a umblat în viață tânărul din Nain înviat de Hristos. Domnul pare că îl redă maicii sale nu doar pentru că era minor ci și pentru că, în impulsul de moment al învierii, puștiul se va fi umplut de emoția slujirii învietorului, va fi voit să-l urmeze pe El, Învierea. Domnul îl redă mamei. Semn adânc de recunoaștere a maternității ca loc al siguranței celor înviați. Și un scurt aviz colportorilor de lipituri culturale: fiul unei familii monoparentale prin deces este înviat. Semn că tot discursul despre ruperea sensului de familie dacă rămânem singuri e absurd. Dumnezeu știe bine că pruncii nu ne vin prin aselenizare ci din iubire și nevoia de a fi. Uneori, în lipsa celuilalt, tot suntem vrednici de purtarea Lui de grijă. Și a Bisericii Sale, trupul cel tainic ce-i continuă misiunea. El știe că înviind copilul, ține în viață mama.

Ad