necula

Cerul cel însuflețit al Împăratului tuturor…

Miezul verii ține în el miezul aprins al mărturisirii Maicii Domnului. Adormirea ei este, în fapt, sărbătoarea care grăbește rodirea unei toamne duhovnicești, maturizarea duhovnicească prin care se marchează începutul anului bisericesc, la 1 septembrie. Se spune că întorși din Cruciada a IV-a (1202-1204) care și-a modificat ținta, în locul Ierusalimului Veneția cucerind, nemernic, Constantinopolul, creștinii latinii au adus o icoană care-i impresiona pe cei de-acasă. O icoană astăzi ajunsă până la noi grație efortului financiar al lui Theodor Methochites care susținea pe la 1315-1321 realizarea mozaicurilor de la Biserica Chora din Constantinopol. Este credibil că icoana aceea minunată se afla deja impregnată pe zidul interior al locașului încă de la 1077-1081, atunci când Maria Ducaenas, soacra lui Alexios I Comnenul, finaliza locașul Bisericii în forma actuală. Ea reprezenta o Mamă ce-și împlinise datoria, întinsă pe un pat al morții spre Înviere, înconjurată de ucenicii triști ai Fiului ei. O femeie ce-și împlinise menirea, plinătate a menirii fiindu-i Învierea Fiului său. O femeie care trăise ca un Cer deschis Împăratului, păstrând pecetea fecioriei asemenea unei stele luminând cearcănul de tristețe al umanității. Fecioara Maria, maica zâmbetului nădejdii până în sfârșit, Maica Învierii și a Bisericii, noua țarină a odihnei sale.

Cât de minunat cântă Biserica icoana aceasta. „Când te-ai dus, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, la Cel ce S-a născut din tine în chip de negrăit, fost-au de față Iacov, fratele lui Dumnezeu și întâiul Ierarh, și Petru cel mai de cinste între Apostoli și vârful cuvântătorilor de Dumnezeu, și toată dumnezeiasca adunare a Apostolilor, cu adevărate învățături lăudând dumnezeiasca și minunata taină a rânduielii lui Hristos Dumnezeu. Și îngropând trupul cel de Viață începător și de Dumnezeu primitor, s-au bucurat, Prealăudată. Iar de sus preasfintele și mai marile puteri îngerești spăimântându-se, privind unii la alții, ziceau: Ridicați porțile voastre și primiți pe ceea ce a născut pe Făcătorul cerului și al pământului, și cu doxologii să lăudăm cinstitul și sfântul trup care a încăput pe Cel nevăzut de noi și Domnul. Pentru aceasta și noi prăznuind pomenirea ta, strigăm către tine Prealăudată: Înalță fruntea creștinilor și izbăvește sufletele noastre”. (Slava de la Litia Vecerniei Adormirii).

Icoana surprindea, încă o mai face, printr-un amănunt. Deasupra trupului ce-și află odihna, Fiul Său și Dumnezeul Său, Iisus Hristos, poartă în brațe un prunc înfășat în albul iertării: sufletul Maicii Sale. Cerul cel însuflețit ținea în brațele dragostei sufletul nădăjduitoarei sale Maici. Ca pe o podoabă de preț ce nu avea să cunoască putrezirea, trupul Maicii strălucea în iubirea Fiului. Dacă Nașterea Mântuitorului ne arată un Prunc înfășat dinaintea unei peșteri luminate prin Stea, Adormirea celei ce L-a născut poartă dinaintea noastră un suflet înfășat în Lumina Învierii, lumea fiind Peștera umplută de Har. O tristețe duioasă scaldă fețele Ucenicilor, fii de Duh ai Maicii acesteia. E o nădejde în privirea lor, o privire întrebătoare la adresa Fiului ei, Dumnezeul nostru: „De vreme ce Rodul cel necuprins al acesteia, prin care cerul s-a făcut, a luat îngropare de bunăvoie ca un mort, cum să nu sufere îngroparea ceea ce a născut neștiind de nuntă?” (Cântarea a 4-a, canonul Utreniei). Și totuși…Cum va fi fost în zorii în care cei cuprinși de plângere și regret au constatat că trupul cel feciorelnic se mutase la Viață prin voia cea de necuprins cu gândul de Însăși Viața cea Înviată? Mereu zorii aceia frisonează nedumerirea noastră. Și pe unii încă îi lasă nedumeriți!

 

Ad