S-a născut la Gura Rîului, fiind al patrulea copil din cei şase ai preotului Gheorghe Şpan şi ai preotesei Emilia. Ciprian Şpan a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu în anul 1993, fiind hirotonit în 1994 preot celib, iar în 2001 este tuns în monahism, primind numele de Siluan. Din anul 1994 a părăsit România, slujind mai întâi românilor pribegi din Franţa, apoi ca episcop vicar responsabil de parohiile din Spania, Portugalia şi sudul Franţei. În anul 2008, PS Siluan devine primul Episcop Ortodox Român al Italiei, coordonând direct activitatea a aproape 250 de preoţi români ce au grijă de sufletele celor peste un milion de români înregistraţi oficial în această ţară. Astfel, PS Siluan veghează ca românii nevoiți să „cânte cântare Domnului în pământ străin” (Psalmul 136, 4) să poată avea o viaţă spirituală, în credinţa strămoşească, şi dincolo de hotarele ţării noastre. Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului Sibiu 100%, PS Siluan vorbeşte despre modul în care preoţii români colaborează cu semenii noştri plecaţi în străinătate, despre păstrarea valorilor creştine într-o societate tot mai digitalizată, dar şi despre tainele redescoperirii credinţei de către cei care L-au uitat sau nu-L cunosc pe Hristos.
Cum se raportează românii din străinătate la credinţa ortodoxă?
Românii din străinătate sunt împărțiți în mai multe categorii, în funcție de motivația care i-a determinat să părăsească România, în funcție de idealurile pe care le urmăresc și în funcție de principiile pe care își întemeiază propria viețuire. Dar pentru toți este grea despărțirea de neamul și de țara lor. Pentru toți e greu să fie rupți de propriile repere dobândite în familia și în țara în care s-au născut. Aici intră în joc credința. Cei care au avut credință la plecarea din România caută, în marea lor majoritate, să o trăiască mai departe și în străinătate. Dar unii dintre ei, care au o credință mai superficială, o pierd sau o neglijează, fiind atrași și preocupați de alte lucruri. Mai există și categoria celor care au ajuns în străinătate fără să fi avut o educație creștinească în familie și care, datorită greutăților întâmpinate pe meleaguri străine, îl caută pe Dumnezeu, caută o biserică și încep o viață creștină mai autentică decât cea „de suprafață” pe care o trăiau în țară. Și multe sunt cazurile celor care își aprofundează propria credință, trecând de la stadiul „formal” sau „de inerție socială” ce se „practică” destul de frecvent pe la noi, la o adevărată viață creștină. Și viața creștină autentică înseamnă trăirea fiecărei zile după poruncile și învățătura Domnului Hristos și după rânduielile Bisericii, indiferent de domeniul de activitate sau de funcția pe care o ocupă omul în societate.
Ce spun statisticile, cum apreciază preoţii, numărul românilor care trec anual pragul bisericilor este în creştere sau în scădere?
După ceea ce se poate constata din dările de seamă anuale pe care parohiile și mănăstirile ni le trimit la Centrul Eparhial, numărul credincioșilor este în creștere. Dar aceasta se datorează și faptului că și numărul emigranților români e în creștere în ultimii ani. La sfârșitul anului 2015, numărul românilor din Italia depășea oficial 1.100.000 de persoane. Aceasta face ca atât pe plan etnic, cât și pe plan religios, comunitatea românească să constituie prima minoritate din Italia. Astfel, există un număr mare de familii, venite din țară sau întemeiate aici, ceea ce face ca numărul copiilor botezați anual în parohiile noastre, în ultimii 6 ani, să se situeze în jurul cifrei de 10.000. În sistemul de învățământ italian studiază, între vârsta de 6 și 18 ani, un număr de peste 140.000 de copii români sau cu unul dintre părinți de origine română. Acest lucru reprezintă pentru noi o mare provocare și, în același timp, o mare responsabilitate, pentru că de modul în care ne ocupăm de educarea religioasă (și nu numai) a acestor copii depinde viitorul nostru ca și comunitate creștin-ortodoxă românească pe pământul Italiei. Totuși, statisticile noastre arată că doar 5 la sută dintre frații noștri frecventează biserica cu regularitate, iar între 30 și 40 la sută o frecventează ocazional. Totuși, având în vedere numărul crescând al celor care se apropie de Biserică și încep să-și aprofundeze credința, dorind să trăiască creștinește, nădăjduim să se împlinească cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Puțin aluat dospește toată frământătura” (Galateni, 5, 9). Deci sper ca cei care trăiesc creștinește, deși puțini, să constituie acest aluat care să dospească frământătura celor mulți care nu trăiesc decât cu „intermitență” o viață creștinească.
Vă desfăşuraţi activitatea în străinătate de peste două decenii. Cum sunt preoţii care slujesc în afara graniţelor României, îşi înţeleg vocaţia, reuşesc să fie aproape de românii risipiţi prin diferite colţuri ale Europei?
De felul în care își înțeleg și își trăiesc vocația preoțească slujitorii altarelor depinde, în mare parte, apropierea sau îndepărtarea credincioșilor de Biserică. Din fericire, trebuie să afirm că majoritatea covârșitoare a preoților care slujesc în Episcopia noastră (247 în total) sunt râvnitori și jertfelnici, fiind angajați într-un proces de creștere atât pe plan personal, duhovnicesc, cât și pe plan pastoral și în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, în împlinirea chemării de a fi păstori printre românii din diaspora. Contextul pastoral în care ei își desfășoară activitatea este, însă, diferit de cel din țară. Un preot care începe activitatea aici începe aproape de la „zero”. Nu are lăcaș de slujire, nu are comunitatea compactă, într-un sat sau în cartierul unui oraș, nu știe precis unde se găsesc cei cărora e chemat să le fie păstor… Deci primul pas pe care îl face este să răspândească peste tot, în zona pentru care a fost numit preot, numele și numărul său de telefon. Concomitent, caută și un loc de slujire, având la bază demersurile deja făcute de episcopie către episcopia catolică și către primăria din localitatea cea mai mare din zonă. Și, în funcție de cum dispune de locul de slujire (dacă e în uz exclusiv sau dacă dispune de el doar câteva ore duminica dimineața, dacă plătește sau nu chirie, dacă este accesibil sau nu pentru credincioși, dacă dispune sau nu de spații pentru cateheză etc.), începe exclusiv slujirea liturgică sau propune și cateheză pentru copii, tineri și adulți, ore de limbă română, istorie sau de tradiție românească pentru copii și tineri, sau program de orientare și „ascultare” a celor lipsiți de serviciu și de mijloace necesare pentru un trai decent, ș.a.m.d.
Reuşeşte un preot din străinătate să facă singur toate aceste lucruri ?
Un rol extrem de important în slujirea preoțească îl are participarea și implicarea directă a preotesei la slujirea catehetică, educativă și socială a parohiei. Din fericire, marea majoritate a preoteselor sunt implicate activ în activitățile parohiei, chiar și atunci când sunt nevoite să aibă un serviciu pentru a putea contribui la venitul necesar unei vieți decente pentru familia lor, dat fiind că preoții din străinătate nu sunt salarizați (ei primind doar o contribuție salarială de 200 de euro lunar, din care se scad asigurări sociale și contribuția la pensie), veniturile lor depinzând aproape în totalitate de slujirea în parohia pe care o păstoresc. Și implicarea preoteselor se concretizează mai ales în planul catehezei și în cel al educației tradiționale și al predării valorilor românești copiilor născuți în străinătate, prin organizarea de cursuri și de tabere (anul acesta au fost 14 tabere în episcopia noastră), de excursii și pelerinaje, de ateliere de încondeiat ouă sau de pictat icoane etc.
Câte parohii aveţi în Italia? Sunt suficiente raportat la nevoile românilor?
În momentul de față, cu ajutorul lui Dumnezeu și prin osteneala preoților și a preoteselor, avem 230 de parohii și 120 de filii parohiale, 4 mănăstiri, 3 schituri și 5 paraclise episcopale. În filii, fiind vorba de localități mai mici, situate în împrejurimile orașului principal al zonei, se slujește în timpul săptămânii, în special miercurea și vinerea seara, dar și joia, când femeile „badante” sunt libere, sau chiar sâmbăta sau duminica seara. Numărul locurilor de slujire, deși pare ridicat, este departe de a fi suficient pentru a răspunde nevoilor credincioșilor. De aceea, în fiecare an, întemeiem 10 sau mai multe parohii, fie prin transformarea filiilor în parohii, fie prin căutarea și obținerea de spații pentru slujire acolo unde încă nu le aveam. E bine de știut că un număr tot mai mare de parohii sunt nevoite să închirieze spațiu pentru slujire, negăsind întotdeauna un spațiu pe care să-l folosească în mod gratuit sau cu o contribuție simbolică. Aici trebuie menționat sprijinul substanțial pe care îl primim din partea episcopiilor și parohiilor catolice, care ne pun la dispoziție în mod gratuit multe dintre spațiile pentru slujire și pentru cateheză pe care le folosesc parohiile noastre.
(va urma)
