parintele necula site2

Sămânța uitată a iertării…

Duminica Semănătorului și a Părinților Sinodului VII Ecumenic (Ioan 17.1-13; Luca 8. 5-15). Sămânța creștinismului este mărturia, sângele martirilor, mărturia iertării.

Oare unde ne-a dispărut iertarea ca axă a echilibrului moral și social? Unde am pierdut convivialitatea jovială și dătătoare de tonus social pozitiv. Pentru România o sursă, cred, a identificat-o Petre Pandrea. În paginile unui jurnal din 1955 Maestrul – mandarin valah, consemnează câteva pagini memorabile despre răutatea benevolă, Schanfreude: „Odinioară nu era notă psihologică a poporului român. Azi este. Nu se generalizase obiceiul de a te bucura de nenorocirile vecinului. Dacă-i ardea casa, toată lumea sărea să i-o stingă și-l adăpostea. Azi îl alungă de la poartă și-i toarnă gaz lampant peste casa incendiată. Să zică bogdaproste dacă nu toarnă gaz peste el, să ardă ca un șobolan. De unde provine răutatea inexplicabilă pe care o găsesc generalizată în 1955 și nu o găseam în 1926 și nici în 1945? Din frică. Istoricii Revoluției de la 1789 consemnează fenomenul psihologic, denumit „La Grande Peur”, odată cu declanșarea Revoluției franceze. În urma arestărilor masive din 1947 și 1948, s-a abătut o mare spaimă asupra cetățeanului român. N-a fost niciodată un cetățean conștient, responsabil și curajos. Amintirile ancestrale de iobag de și animal vânat de către războinici (ocupanți străini) au creat cetățeanului român, în calitate de cetățean și în momente de ocupație, o psihologie de vulpe hăituită. Este iepure. Iepurele vânat pare naiv și scapă cu fuga. La noi puțini au scăpat cu fuga în munți. Au fost câțiva romantici. (…). Din frică se nasc șiretenia și răutatea. Lașitatea este primul aspect efemer. Vin epifenomenele cu caracter de permanentizare, adică răutatea benevolă și viclenia. (…). În această epocă (vorbim de 1955, n. NC. ) între cetățenii români nu mai funcționează legăturile charismatice. Nu funcționează nici relațiile de rubedenie. De frică, fratele nu-și mai vede sora. Nu mai merg transmisiile între prieteni. Prietenia este o mașină delicată, de fapt cuplarea a două mașini psihice cu ruajuri delicate. Solidaritatea socială a zburat. Atomizarea psihologică din spaimă este fenomenul remarcabil contemporan. Îl consemnez fără nicio plăcere. Nu-i apa mea în care înot și în care mă simt comod. Din atomizare, recte singurătate, pe bază de frică, se naște egoismul cel mai feroce…” (Memoriile Mandarinului Valah, Jurnal 1954-1956, Ed. Vremea, București, 2011, p.147-148).  Poate că exact acest terifiant antidot al iertării, frica de a nu fi iertat pentru că ierți, ne otrăvește acum. Între marile provocări ale lumii spirituale care obligă la reflecție socială iertarea pare cea mai aproape de a fi numită a fi „taină” socială. Un soi de construcție unică între energiile necreate care definesc structura intimă a omului și manifestările sale mundane, cotidiene, grefate pe modelul prezenței lui Dumnezeu sau pe intuirea acestui model. Ceea ce știm sigur, din experiența veacurilor asumate cultural și a ultimilor ani, asumați cotidian, ideologiile nu uită, nu iartă și nu absolvă de greșeală. Mai repede remarcăm neiertarea, setea toxică de pedepsire și dreptate socială – foarte rar identică măsurii dreptății ca adevăr.

Ad