parintele necula site

Și cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12. 16-21)

În Duminica trecută am citit împreună, după rânduială, Evanghelia samarineanului milostiv (Luca 10.25-37). Un episod de viață cotidiană, azi important mai mult decât oricând. A nu uita de aproapele tău și a te raporta mereu la el când se află în nevoie este cheie de Rai. În duminica aceasta lecția se comută în atenționare. Un îmbogățit, ca toți îmbogățiții, se tulbură dinaintea belșugului. Nu-i de judecat. Nici noi nu suntem altfel. Dinaintea plinătății de belșug ne pierdem firea bucuriei și ne lăsăm cuprinși de falsul entuziasm al hambarelor pline. Apropierea morții de noi, limita fină dintre a avea și a nu mai fi, sunt prismele prin care trebuie regândită bogăția noastră. Moartea nu ne este prezentată drept pedeapsă pentru bogăție ci este surprinsă în naturalețea vieții, căci nu este nimic care să se nască și să nu moară. Viața este urâtă fără de moarte, fără construcția acestei tensiuni finale care ne leagă definitiv de Dumnezeu.

Ca și în cazul bogatului nemilostiv și a sărmanului Lazăr (Luca 16. 19-31) ne pornim, de cele mai multe ori, pe bogat și afurisim bogăția. Dar oamenii bogați din jur ne ajută să construim biserici, să hrănim săraci și mai puțin săraci, deopotrivă. Nu este vorba așadar de o înfierare a bogăției. Ci a celui ce-și risipește bogăția trăind cu strălucire, înveșmântat în vizon și neatent la nevoia săracului. Bogatul din Evanghelia aceasta pare unul din cei cinci frați ai celuilalt, nenumitul bogat din Evanghelia cu numitul Lazăr. Dumnezeu pare că vrea să uite numele lor. Nu și inconștiența lor. Oricum, omul nu este bogat că exploatează oameni sau face vreo speculă la piață. E de ajuns belșugul de rod că apar griji ce nu pare că le avea înainte. Între rodire și grijile legate de conservarea ei își pierde sufletul, memoria euharistică. Uită de…mulțumesc!

De ce ne-am mira de omul din Evanghelie? Au trecut mii de ani și copleșiții de rodiri îmbelșugate se pierd în același fel. În grabă, uită de Dumnezeu. Uitând de Dumnezeu și mulțumirea ce i se cuvine pentru tot ce are, uită de moarte. Moartea este capătul lui „a avea”. A nu mai fi înseamnă a nu mai poseda, a nu te mai consuma pentru cele ce păreau ale tale. Căci „ce ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Cor. 14.7). Bogatul pare singur. Asta poate că îl și dezorientează. Când nu ai cu cine te bucura de bogăție ești mai mult decât sărac, ești sărăcit de sens. Îndrăznesc să spun că bogatul din pildă nici nu mai are nevoie să moară. Este deja mort, uitând de sufletul său și de cel ce i-a dăruit bogăția.

Ad