necula

Când vrei să vezi pe Dumnezeu…(Luca 19.1-10)

Aud mereu că e greu să trăiești o realitate cu Dumnezeu în viața ta ca om. Unii se depărtează de Biserică aducând mereu argumente tivite de rea voință ori neînțelegere, un soi de clișee care se repetă, obsesiv, eficace însă, transformând gândirea într-o placă sufletească zgâriată. Alteori văd cum unii iau cu ușurință drept Dumnezeu toate nătângiile lumii, aducând în locul închinării curate gestica unui sincretism hristofob, de-a dreptul. Așa au apărut parlamentarii – zen, politicienii-yang, ori intelectualii feng-shui, cei care au nevoie de complicații ca să înțeleagă simplitatea vieții în Dumnezeu. Însoțind prezența lor cu o producție de gândire sincretică au pierdut exact cel mai important aspect din vedere. Că Dumnezeu este Cel Ce este. Zaheu, vameșul din Ierihon, despre care ne povestește Evanghelia, refuză să rămână un funcționar cuminte al vederii lui Dumnezeu. Ne învață, aviz amatorilor, că pentru a vedea pe Dumnezeu nu-i suficient să stai la coadă- iar dacă mai stai și la coada greșită…

Dumnezeu care le vede pe toate vede și pe Zaheu. Efortul și bătaia agitată a inimii sale cheamă vederea lui Dumnezeu. Ceilalți, murmurătorii (Luca 10.7) îl decupaseră pe Zaheu din contextul vieții duhovnicești, îl țineau de vameș- adică funcționar al statului roman, nu tocmai prieten. Nu știau nimic despre modul în care încerca să împace funcția cu sufletul. Jumătate din avere o dădea săracilor iar când nedreptățea pe careva, întorcea împătrit. Poate că recitind textul acesta ne punem pe gânduri și reînvățăm că a te pocăi de păcate înseamnă a le lăsa și, parte măcar, a le îndrepta inclusiv prin efort material. Nu doar material. Nici doar spiritual. Ci așa ca Zaheu, inima și averea deopotrivă puse la bătaie pentru iertarea păcatelor de către Dumnezeu, făcând bine unde am rănit, curățind propria inimă de ispita de a avea nedrept.

Zaheu, grabnic voitorul de a vedea pe Hristos, află milă. Nu despre mulți s-a spus că „astăzi i s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19.9). Dovedind prin aceasta că mântuirea este darul lui Dumnezeu ca răspuns la efortul omului de a fi cu Dumnezeu. Și că este un proces în progresie permanentă, nu starea unei secunde de luciditate. Refuzând să rămână un funcționar obtuz a politicului, Zaheu devine rob Împăratului Hristos. Descoperă bucuria de a dărui pentru a primi darul cel mai de preț: cetățenia cerească. Și mai trebuie să reținem un amănunt fundamental. Pe când se întâmplau toate acestea, Hristos trecea prin Ierihon spre Ierusalim. Ultima oară. Era în drum spre Patimă și moarte. Era pe cale să împlinească desăvârșit iubirea. La răscruce de drumuri între pământ și cer, mereu un sicomor așteaptă pe câte un Zaheu. Iar Domnul Hristos este mereu dispus să vadă.

Ad