necula

În ziua cea dintâi a săptămânii, dis-de dimineață

Dimineața. Femeile străbat spațiul morți cu lumina curajului pe fețe. Ce aveau cu adevărat bucurie era mort. Hristos fusese ascuns feței lor din crugul Vinerii, un crug de întunerec, trădare și moarte. Nu știm cum vor fi făcut rost de mirul cel binemirositor. Dar din mireasma acestuia se pare că le izvora nădejde. Mirul pentru Mirele ce străbătea Împărăția Morții pentru a deschide Împărăția Vieții și Curajului duhovnicesc. Auziseră des pe Domnul ce-L căutau că Împărăția aceasta se ia cu asalt. Că nu poți fi fericit dacă nu plângi…Îl văzuseră ridicând morții din moarte, redând lumină celor scufundați în întuneric, orbilor vedere. Nu le era frică. El le era viață, lumină și vedere. Caută Mortul și află că este Înviat. O singură grijă: Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului? (Marcu 16.2). Neputință reală, căci piatra era mare foarte. Soarele răsărea când au constatat nu doar că piatra e dată deoparte ci și locul punerii în mormânt un adânc de Lumină. Îngerul le întărește, prin cuvânt, vederea. Și le adeverește bucuria: A Înviat, nu este aici! (Marcu 16.6). Și le arată locul în care fusese pus El. Înviatul.

Dimineața aceea ne dăruiește o lumină fără de sfârșit. Suntem în plin exercițiu dimineții acesteia. Pe de-o parte greutatea acceptării unui miracol făcut de Dumnezeu asupra Lui Însuși. El nu învie ca cei pe care i-a înviat. El învie ca să nu mai moară niciodată. Cuvinte grele în lumea grăbită de azi, marcată de soft și de fast. O lume care se teme să caute Învierea de teama unei dimineți adumbrite de interes personal. Câți nu dormeau în dimineața aceea, mulțumiți că au scăpat de Nazarinean, plictisiți de spectacolul morții lui. Câți nu-și odihneau indiferența, ospătați de ritual, bucuroși că-l împliniseră. Hristos nu învie după ritualul Învierii pentru simplu motiv că nu exista unul. Dumnezeu refuză să fie cuprins în formulele religiosului. Așa se naște credința. Din fuga aceasta din zori, din realismul greutății aflării unui ajutor pe măsură. Moartea Celui Iubit fusese depășită de mironosițe. De-acum aveau grija deschiderii locuinței morții. Iar locuința era nu doar deschisă ci și goală. E paradoxul deplin al creștinismului, acela de a izvorî dintr-un mormânt golit de moarte și umplut de Lumină. Iar Lumina aceea depășește clipa Dimineții și devine Lumină Împărăției. Nu este ciudat că la atâtea mii de ani de Lumina acelei Dimineți fără sfârșit unii cred încă, fără alt scrupul decât orgoliul, că Biserica este semn de întuneric? Adevărul este că pentru a te bucura de ea ai nevoie să înfrunți întunericul fricii, nopții și excesul de zel al gardienilor plătiți de alt Imperiu decât cel Ceresc. Și să crezi că Îngerul nu minte. Domnul nu este în Mormânt ci în Viață.

Ad