Editorial 1.09.2017

Apoteoza

La un deceniu de la aderarea la Uniunea Europeană ne putem pune natural o întrebare: Cum naiba am reușit să o dăm atât de tare în bară?

Au trecut zece ani de reforme șchioape, de garagară inutilă și ocazii ratate. Ce naiba s-a întâmplat cu noi?

Nu e un dezastru complet România, dar bătrânii sunt în continuare săraci, bolnavi și uneori îi vedem întinzând mâna. Trenurile au încetinit, cronologic pierdem viteză de parcă căutăm să involuăm. Construcția autostrăzilor s-a oprit complet, deși numărul de automobile înmatriculate și de accidente rutiere mortale e în creștere. Statistica spune că românii sunt în cel mai mare pericol de a muri într-un accident rutier din toată Uniunea Europeană. Avem la dispoziție zeci de miliarde de euro prin programe de dezvoltare finanțate de U.E., ironia face că suntem complet incapabili de a folosi acești bani. Pentru ca această catastrofă să fie completă a apărut fenomenul de emigrare în masă, milioane de români părăsind România.

Unde am greșit? Mi se pare uimitor că nimeni din România nu conștientizează dimensiunea acestui dezastru. Inepțiile factorului politic, antreprenori ce își plătesc mizerabil forța de muncă, cetățenii acestei țări trec complet neafectați de picajul în care ne înscriem cu atâta veselie. În fizică există efectul observatorului care spune că atunci când ești parte a unui fenomen îl poți influența. Însă confortul nostru și conformarea ne-au transformat în ființe insensibile la propria noastră regresie.

E curios faptul că, deși statistic creștem economic, scade șomajul și se încasează mai mult prin taxe și impozite, calitatea vieții, standardul de civilizație urban și rural nu acumulează bunăstare. În ciuda unui pozitivism indus cu mesaje sforăitoare, populația pleacă constant din România.

Din când în când se vorbește inutil de programe de a readuce Diaspora europeană acasă. Cuvintele, din păcate, nu generează acțiuni concrete. De fapt, timid, a apărut un fenomen de respingere a celor ce pleacă și se mai întorc în luna august la rude. Generată de invidie, în parte, de prea multe pretenții și așteptări de la societatea românească ale celor care vin, fisura socială va face separarea definitivă dintre cele două grupe mari de români, cei ce au plecat și cei ce au rămas.

Ne irită deciziile idioate ale unui guvern ce caută să își atingă ținte importante. Justiția, care a arestat și condamnat prea mulți politicieni, presa, atâta cât a mai rămas, sunt țintele predilecte acum. Educația a fost trimisă târâș să învețe teoria genoflexiunii. Sănătatea reintegrează măcelari acuzați de malpraxis. Preoții îi acuză pe homosexuali de imoralitatea pe care ei o practică. Senzația de nămol social ce băltește cleios peste România e persistentă.

Toate lucrurile au un timp de viață și națiunile și statele mor la un moment dat. Centenarul Marii Uniri va genera voci puternice de naționalism de grotă. Faptul că ne sinucidem inconștient, deplin satisfăcuți, e aproape o operă artistică de anihilare. Măcar vom dispărea apoteotic. Dacă nu avem simțul istoriei, măcar epilogul să fie demn de a fi ținut minte.

Ad