Editorial 9.10.2017

Aventurile unui pechinez într-un sat fără câini

De la bun început doresc să precizez că-mi plac câinii, ca de altfel întreaga creaţie a lui Dumnezeu, ca să nu se simtă cineva obligat să scoată în stradă vreo organizaţie de apărare a drăgălaşelor patrupede. Există, însă, şi excepţii. Pentru sfinţi, nu, căci ei ne cuprind pe toţi în dragostea lor dumnezeiască, dar noi oamenii, trebuie să recunoaştem, avem şi resentimente.

Cel mai drag mi-e ciobănescul carpatin. E chiar mai tare decât cel mioritic, are blana deasă şi un caracter puternic. Aleargă lupii fără frică şi doi kilometri, dacă e nevoie, întru apărarea turmei sale. Întotdeauna l-am asemănat cu extraordinarele batalioane de vânători de munte, pe care le avea cândva armata română şi care stăteau de strajă neamului românesc pe culmile Carpaţilor, încât nimeni nu cârâia că ar avea planuri cu Ardealul, străine de România. Ehei, vânătorii de munte … pe care i-am şi desfiinţat, la presiunile internaţionale care ne-au vrut „binele”.

Cel mai urât mi-e – şi sunt convinsă că milioane de români simt la fel – amărâtul de pechinez, un câine mic, rânji, lătrător la gleznă, care te capsează numai pe la spate şi ţopăie să te intimideze, crezându-se dulău. Ei bine, unul d-ăsta, cu ştaif occidental, a scăpat deunăzi prin Ardeal, lătrând că are planuri cu inima României: cică, să o scoată şi să o alipească la trupuşorul lui prăpădit, că aşa vrea muşchiuleţul lui de pechinez. Îi dă laba să hămăie într-un sat fără câini! Dulăii ne sunt la Bucureşti, încleştaţi în lupta pentru putere, iar turma lăsată pradă potăilor. Desigur, câinele care latră, nu muşcă, veţi spune. Însă pechinezul, cum spuneam, e o specie aparte: capsează la gleznă, că mai sus nu poate sălta, dar, atenţie, la gleznă se află şi un tendon vital pentru bunul mers, un punct vulnerabil, cunoscut sub numele de „tendonul lui Ahile”!!!

Aviz amatorilor, care nu înţeleg ce se întâmplă într-o Europă sfărâmicioasă, în care numai unii au dreptul să se unească, iar restul doar obligaţia să se destrame şi, dacă nu vor, vor fi ajutaţi. Iar pechinezul nost nu-i prost, să nu ne culcăm pe o ureche. Îşi cam asigură coada, fie cu vreun dog german, fie cu vreun ogar rusesc, după cum bate vântul istoriei, dinspre Alpi sau dinspre stepă, rămâne de văzut. Dar, cel mai tare se simte el când aleargă ca şoricelul pe lângă elefantul european, zbierând, convins că e adevărat: „elefantuleee, auzi cum tropăim!!!” iar elefantul nu-i zice nici pâs. Ei, asta i s-a urcat la căpuţ şi de atunci acolo a rămas: că-şi poate permite orice, chiar şi să se dea drept rottweiler într-un sat – temporar – fără câini.

Ad