Nea Suciu

La ceas de toamnă, când roadele se adună din livezi şi vii, mi-aduc cu drag aminte de „Balada unui greier mic” a lui Topârceanu, de mirosul de frunze arse prin grădini şi de un om minunat, care face parte dintr-o zi cu cer înalt şi soare molcom, Nicolae Suciu, iconar din Cincu Braşovului, Nea Suciu – cum obişnuiam să-i spunem noi, cei care l-am iubit, l-am stimat şi-l purtăm şi azi în rugăciunile noastre.
Am să mi-l amintesc întotdeauna aşa cum l-am întâlnit la ceas de septembrie, când i-am luat un interviu pentru Radiodifuziunea Română acum mulţi ani: o oră cu Nea Suciu, invitat de onoare al emisiunii de atunci „Cum vă place”. L-am găsit în Muzeul Satului din Bucureşti, îmbrăcat în costumul său drag de ţăran din Cincu, înconjurat de copii, culori, pensule şi ziarişti. Ne-am retras pe prispa unei case ţărăneşti şi acolo, aşezaţi pe treptele de lemn, cu microfonul între noi, scăldaţi în lumina soarelui de toamnă am stat îndelung de vorbă despre viaţă, despre satul românesc, despre sufletul românului revărsat în artele tradiţionale, despre oamenii de caracter şi despre cei fără caracter, despre Arghezi şi despre dragoste, despre muzică şi despre ICOANE.
Am să mi-l amintesc întotdeauna aşa cum era atunci – deşi ne-am mai întâlnit – blând, bun, înţelept, vesel, plin de umor şi drag de viaţă, cu mustaţa mare şi albă pe oală, care-i dădea un farmec deosebit, cu mâinile sale tăbăcite, dar fine, de artist şi ţăran.
În tinereţe i-a avut dascăli la Belle Arte pe Ţuculescu şi Ressu. Icoanele pictate de Nea Suciu au călătorit împreună cu el prin lume, în Franţa, Germania şi chiar peste Ocean. L-am întrebat care dintre aceste locuri i-au plăcut cel mai mult. Mi-a răspuns: „Muzeul Satului din Sibiu, când se adună meşterii din toată ţara, o dată pe an, în august.”
L-am mai întrebat ce este: pictor, căci a studiat artele la Bucureşti, academician, căci era membru al Academiei Artelor Tradiţionale sau meşter iconar, căci aşa-l ştia şi-l iubea lumea? Mi-a răspuns: „Sunt Ţăran”, cu aceeaşi înţelegere a sensului etnic şi cosmic al vieţii, în rânduiala desăvârşită a lui Dumnezeu, cu care Petre Ţuţea a răspuns unei ziariste care-l agasa cu întrebări despre drepturile omului : „Eu nu sunt om, doamnă, eu sunt român.”
Noi care l-am iubit şi l-am stimat îi mulţumim lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe acest român ales, dintr-un fel de Oameni despre care eruditul sociolog Ilie Bădescu obişnuia să spună că:„Ţăranul reprezintă cea mai deplină formă de manifestare a suveranităţii cosmice a omului!”
Oare cei care-ţi aruncă în zeflemea pe stradă un „băi, ţărane !” înţeleg de fapt ce spun?