512__lo-res_IMG_8927 - Copy

Sanatate 19.05.2017

Interviu Diana Vasiliu, specialist antifumat: Trebuie să vezi țigara așa cum e în realitate, dezbrăcată de iluzie

Șansele de renunțare la fumat încep în momentul în care persoana înțelege că folosește țigara drept „un partener” și că „așa-zisa” plăcere simțită în fumat este, de fapt, „o păcăleală de zile mari”. Care sunt obstacolele pe care le are de parcurs un fumător care dorește să renunțe la țigări, cum poate fi schimbată percepția celor care asociază țigara cu o sursă de plăcere imediată, dar și cum poate fi prevenit fumatul, ne spune Diana Vasiliu, terapeut antifumat specializat în metoda Allen Carr.

Cum pot oamenii să renunțe la fumat?

Pentru a renunța la fumat este nevoie de o schimbare de perspectivă. Din păcate, mințile noastre, ale tuturor, fumători și nefumători, sunt bombardate de ani de zile cu informații despre fumat: unele (puține) adevărate, altele (ceva mai multe) de-a dreptul false și covârșitor de multe mituri și informații amestecate: bucățele de adevăr, împănate cu minciuni, de ți-e tare greu să discerni de unul singur. De aceea, trebuie să facem curățenie, să aprindem lumina și să aducem în realitate țigara. Asta ajută foarte mult. Să poți “vedea” țigara așa cum e în realitate, dezbrăcată de iluzie, să conștientizezi inutilitatea ei și adevărata capcană în care ai fost prins, toate acestea sunt piese care împreună refac un puzzle: al elibărarii din adicție: fără sevraje chinuitoare, fără kilograme în plus, fără disperare, fără jale.

De câtă voință este nevoie ca să reușești să te lași de țigări, în condițiile în care ești fumător înrăit?

Acesta este unul dintre primele mituri care trebuie demolate. Antrenarea voinței în acest proces este “ingredientul” care îl face teribil de dificil. Dar cum altfel, veți întreba. Ei bine, se poate și fără voință. În momentul în care voi accepta că fumatul este o boală de care mă bucur că scap, nu mai am de ce să-mi încordez voința. Să mă abțin de la ce? De la a mă îmbolnăvi iar? E un non-sens! Dar da, ca să nu mă chinui cu voința, care, apropo, e și practicabilă pe termen scurt, nu “ține” decât cu costuri foarte mari, este nevoie să privesc realitatea în față și să am acea schimbare de perspectivă, care poate fi rezumată așa: “Ce bine e să fii nefumător!” Din câte știu, nu avem nevoie de voință ca să ne bucurăm de experiențele pozitive ale vieții. Se susțin prin ele însele, se auto-alimentează cu energie.

Faptul că unele persoane reduc numărul țigărilor fumate într-o zi, poate de la două pachete la unul singur – este un pas eficient pentru eliminarea lor totală?

Nu. Întrebați orice fumător care a înjumătățit țigările (sau le-a redus cumva): cât de mult te-a frustrat procesul și cât te-a ținut? Veți afla că răspunsul la prima întrebare este: “foarte mult” și la cea de-a doua – “foarte puțin”. Asta pentru că, înainte de toate, fumatul este o dependență chimică de drog, respectiv de nicotină. Care nu se „ține sub control”, pentru că dependențele operează în fundalul minții noastre, acolo unde nu mai există control. Fumatul nu e o chestiune de autocontrol, ci de dependență. Care se gestionează în maniera “totul sau nimic”. Ca în cazul oricărei dependențe chimice, și la adicția de nicotină corpul va dezvolta o toleranță anume, pe care se va strădui zi de zi s-o atingă, ba chiar va face un mic efort s-o crească. Este legea oricărui drog. Așadar, să ții monstrul de nicotină în viață, dar să-l pui la dietă este cea mai proastă idee: te va face să-i simți furia zi de zi. În esență, noi milităm pentru libertate, nu pentru “răul cel mai mic” .

Cum poate fi schimbată percepția celor care asociază „țigara” cu un „partener” și „o sursă de plăcere imediată”?

Înțelegând ce anume a făcut să se ajungă la o asemenea iluzie. Firește că oamenii sunt liberi să nu renunțe la iluzie, să se țină de ea, în lipsă de altceva. Dar în momentul în care înțelegi că ai folosit inconștient țigara ca pe un partener, în momentul în care această conștientizare se interiorizează cu adevărat, sunt șanse foarte mari să poți stinge țigara fără nicio remușcare și să scapi de fumat pentru tot restul vieții, căutând un partener real, un suport real, adică exact ceea ce înlocuiai cu țigara. Nevoia deci nu este de a fuma, ci de a avea o relație semnificativă. Cât despre plăcere, o demontăm și pe ea, demonstrând că așa-zisa plăcere simțită în fumat este de fapt o păcăleală de zile mari. Da, simțurile noastre ne pot înșela, când sunt ajutate de un drog abil. Fumatul nu înseamnă plăcere, iar un fumător nu este niciodată totalmente fericit. Poate doar unul care stăpânește foarte bine arta negării. Dar negarea nu este fericire. Cumva, adevărul va ieși la iveală. Prin furie, prin simptome, prin relații deteriorate etc.

Mulți se tem că se vor îngrășa odată ce se lasă de fumat. Este justificată această frică?

Depinde cum se produce lăsatul de fumat. Dacă se produce cu angoasă, cu teamă, simțind că pierzi ceva important, vei tinde poate să înlocuiești cu altceva, care să semene cumva; și, de regulă, oamenii rămân în zona oralității, înlocuind țigara cu mâncăruri nesănătoase, repetitive ca act (chipsuri, alune, semințe, bomboane), care să dea aparența unui fumat. Adesea, oamenii se aruncă în aceste substituții și ca să-și saboteze lăsatul de fumat, în ideea că ei știu că se vor îngrășa rapid, că se vor speria, că lumea le va vedea chinul și că astfel se vor întoarce în fumat, alegând “răul mau mic”: decât obez, mai bine fumător! Dar noi trebuie să înțelegem aceste “tactici” și să ajutăm oamenii să le evite. Cum? Înțelegând ce înseamnă capcana nicotinică, văzând cât de complex ne afectează ea mental și apoi conducând omul spre eliberare; când simți că ai ieșit dintr-o boală oribilă, ești fericit, recunoscător șansei și te bucuri de viață; nu te vei duce să-ți cauți altă boală, cu care s-o înlocuiești pe prima. Dacă însă asta se întâmplă, să faci un doliu bolii și să nu poți renunța la ea, atunci e rost de înțeles lucurile mai profund, poate chiar printr-o psihoterapie. Altminteri, în general, bucuria de a scăpa din fumat nu va genera o poftă de mâncare mai mare, nici o înlocuire cu mâncarea nepotrivită, ba chiar va aduce atâta energie în viața omului, încât el s-ar putea apuca de sport sau își va canaliza nou dobândita vitalitate spre alte sfere ale vieții. De ce s-o înghită la loc?

Care sunt obstacolele pe care le are de parcurs o persoană care dorește să renunțe la țigări?

Cred că natura umană însăși este cel mai mare obstacol. Un animal care știe că o plantă e otrăvitoare, nu o va mânca deliberat. Omul da. Tutunul este toxic, nicotina este un insecticid. Care mai și dă dependență, pe deaspura. Nu doar că-l consumăm cu patimă, ba chiar îl apărăm cu înverșunare atunci când simțim că cineva vrea să ni-l ia. Așadar noi trebuie să înțelegem aceste trăiri și să ni le acceptăm, pentru că fac parte din proces. Rezistența la schimbare este un obstacol. Autosabotajul este un obstacol. Să-ți creezi singur circumstanțe pentru a te întoarce în boală este irațional. Și totuși, se întâmplă. Dar nu abținerea e cheia, ci înțelegerea. Apoi, un alt obstacol îl reprezintă cei din jurul fumătorului care face pasul renunțării la fumat. Adesea am întâlnit situații în care oamenii nu doar că nu erau susținuți de cei dragi (familie, prieteni), erau chiar sabotați (exemplu de replică din partea celor care ar trebui să suțină și să încurajeze: “Hai să vedem cât te ține!”). Însă, când omul este hotărât, când toate în interiorul său sunt în ordine, a înțeles ce i s-a întâmplat, a integrat cunoașterea, este motivat să fie liber, își dorește să se bucure de viață, niciun obstacol nu e de netrecut și iată așa ajung oamenii să spună că au 3 ani, 5 ani, 7 ani, 10 ani, 25 de ani de când s-au lăsat de fumat..

Ce mesaj aveți pentru cei care sunt tentați să se apuce de fumat?

Să deschidă bine ochii și să cântărească: cine are interesul ca eu să mă apuc de fumat? Este oare interesul meu? Sau sunt manipulat? Sau poate mi s-a indus că trebuie să mă apuc de fumat, ca să fiu cool, să fiu acceptat, că poate țigara e o soluție la suferințe de tot soiul, dar când mă uit la fumători, nu văd oameni “zen”, ci oameni la fel de angoasați, la fel de triști sau de fericiți ca toți ceilalți, la fel de slabi sau de grași ca toți ceilalți….nu e nimic special. Să mă gândesc. Poate acum mi se pare că aș putea controla povestea asta, dar hai să mă uit la X, la Y, fumători de peste 10 ani: ei pot să controleze fumatul? Sau fumatul îi controlează pe ei? Să mă “joc” cu un fumător și să-i ascund țigările, într-un moment în care pare că-și dorește să fumeze; să observ: este acel om bine în capul lui, sau devine brusc nervos, iritat, panicat? Asta i-aș invita pe cei care cochetează cu apucarea de fumat. Să mai citească una, alta, să se informeze. Dacă tot o fac, barem să știe ce fac.

Ad