De mai bine de zece ani, o mână de oameni inimoşi fac adevărate minuni în singurul centru pentru femei dependente de alcool, droguri şi medicamente din România.
Într-un birou mic, o femeie frumoasă, cu părul prins elegant, zâmbeşte cu ochii spre două icoane prinse pe pereţi, amintiri de la Luminiţa, o femeie care a venit pe „Insula Speranţei” şi, cu ajutorul celor de aici, s-a vindecat, s-a regăsit pe ea şi apoi şi-a regăsit viaţa.
Crina Lupea, psihoterapeut şi director al aşezământului de la Şelimbăr, are 12 ani de când Insula Speranţei reprezintă mult mai mult decât un loc de muncă, e o bucurie, o mândrie şi o parte mare din suflet. Îşi aminteşte cu drag începuturile, primii 10 ani în care centrul a funcţionat la Vurpăr, într-o casă parohială veche de peste 300 de ani, la care ajungeai urcând 100 de trepte, cu ierni grele, în care erau zile când nu puteai ajunge la centru cu maşina, dar şi cu un peisaj de o frumuseţe senină, copleşitoare.
După 10 ani, cu ajutorul unei fundaţii olandeze, centrul s-a mutat la Şelimbăr, în 2007, iar capacitatea a crescut, de la 6, la 12 locuri, cu spaţiu mult mai mare pentru fiecare pacientă. De 16 ani, peste 300 de femei cu dependenţe de alcool, droguri sau medicamente au fost tratate aici, iar multe dintre ele revin aici în fiecare an, de ziua centrului, ca să sărbătorească.
„Lucrez de 12 ani, timp în care am avut aici foarte multe femei, şi foarte diferite, din toate mediile şi de toate vârstele, de la 15 la peste 70 de ani, femei care au reuşit, o parte dintre ele, să se vindece. Scopul terapiei este îmbunătăţirea calităţii vieţii, conştientizarea problemelor care au dus la dependenţă şi rezolvarea lor, astfel încât pacienta să se regăsească pe sine şi să-şi continue viaţa într-un mod conştient şi responsabil”, spune Crina Lupea, zâmbind.
De-a lungul anilor, a strâns în suflet sute de poveşti, izbânzi şi oameni dragi, iar multe dintre paciente au rămas prietenele centrului de la Şelimbăr. Luminiţa, artist plastic, este un caz emblematic, o doamnă care a venit în centru pentru a demonstra familiei că nu se poate, care, atee fiind, a jurat pe Biblie ca pe orice altă carte, şi care a plecat de la centru cu credinţă în suflet, a pictat icoane, a renunţat la alcool şi apoi la ţigări şi şi-a regăsit familia şi viaţa.
„A rămas o prietenă de suflet, apropiată, a venit şi a făcut foarte mult timp voluntariat în centru”, povesteşte Crina Lupea.
Poveşti despre
miracolul regăsirii
Claudia are 55 de ani, şi s-a pensionat pe caz de boală după aproape 30 de ani petrecuţi în faţa catedrei, ca şi învăţătoare. O viaţă lângă un soţ alcoolic, din care nu lipseau scandalurile seara, după ieşiri cu prietenii de pahar, au dus-o la doar 32 de ani într-o clinică de psihiatrie, după o depresie puternică. Apoi, după 40 de ani, cu primul pahar de ţuică a început un drum care, la un moment dat, părea fără întoarcere. „Am început cu ţuică, apoi am diluat cu apă, însă soţul meu şi-a dat seama şi a dus ţuica din casă. Apoi mi-am luat bere, vin, le mai diluam cu apă, să-mi ajungă banii”, rememorează femeia începutul celor aproape 15 ani de dependenţă.
În timp, problemele s-au acutizat, însă a intervenit şi obişnuinţa, nu putea face nimic fără „o gură de tărie”, era setea de alcool, dimineaţa. După moartea fulgerătoare a soţului, a băut şi mai mult, dornică să uite, să treacă, să nu se mai gândească, să nu mai simtă durerea cruntă, grea.
Copiii ei, un băiat şi o fată, stabiliţi acum în străinătate, au observat de mici că ceva nu era în regulă cu mama lor, însă punctul culminant a fost o vizită făcută la ei, în străinătate, de Paşti. „Nu puteam să-mi cumpăr băutură acolo, însă ei stăteau în casă cu un frate al ginerelui meu, consumator de alcool, iar eu urmăream unde punea sticla, îmi turnam şi apoi adăugam apă în sticlă. Bineînţeles că s-a observat, copiii m-au chemat să discutăm şi apoi s-au interesat şi am ajuns aici, după ce fiica mea a găsit pe internet scrisoarea unei foste paciente”, povesteşte Claudia despre decizia care avea să-i schimbe definitiv viaţa.
A venit la Insula Speranţei anul trecut, la sfârşitul lunii mai, iar cea mai mare bucurie a fost vacanţa de Crăciun, petrecută în mijlocul familiei, după luni de terapie. „N-am mai simţit nevoia de a consuma din nou, am fost la colindat, am văzut pahare pline, dar n-am mai simţit nevoia, spre bucuria lor şi a mea. Mă bucur foarte mult, m-am regăsit, m-am redescoperit, simt că aici era locul meu de fapt, că Dumnezeu aşa a vrut, să mă trimită aici, să mă fac bine, să simtă copiii mei că au o mamă”, spune femeia, zâmbind.
Pe canapeaua din biroul Crinei, locul Claudiei este luat de Ana, o femeie superbă, cu trăsături de păpuşă, un om care vorbeşte despre dependenţă apăsat şi deschis, bucuroasă că a reuşit să-şi asume faptul că are o mare problemă şi că a ajuns astfel aici.
O răsfăţată a sorţii, cum ea însăşi se descrie, Ana avea de toate – un job foarte bine plătit, la care a renunţat apoi, un soţ cu posibilităţi mari, avocat de meserie, şi tot confortul, cel puţin cel material. Problemele au început după ce şi-a adus pe lume băieţelul, acum în vârstă de 6 ani. A trecut printr-o depresie foarte mare după naştere, dezamăgită de faptul că soţul ei ieşea foarte mult în oraş, în cluburi, iar ea stătea foarte mult singură.
„Îmi spunea că am tot ce-mi trebuie, dar nu aveam, am stat foarte mult singură, şi având alcool în toată casa am început cu un pahar, două, trei, când îl aşteptam până dimineaţa să se întoarcă acasă. Apoi am început să beau tot mai des, beam zilnic şi ascundeam sticlele”, rememorează femeia.
Problemele de acasă, faptul că soţul nu-i acorda atenţie şi apoi apariţia altor femei în viaţa lui nu au făcut decât să adâncească dependenţa. Au divorţat în urmă cu 3 ani, şi de atunci a început să bea zilnic, doar vin, însă în cantităţi însemnate. S-a mutat împreună cu copilul, a pornit o afacere care nu a mai mers şi s-a izolat, refuza invitaţiile prietenilor în oraş, iar vinul era nelipsit din cana mare, „o cană de ceai, copilului îi spuneam că beau ceai”.
Ana spune că şi-a impus tot timpul o normă: nu mai mult de doi litri şi jumătate pe zi, pentru a nu-şi pierde controlul. „Am stat şi m-am întrebat, dacă nu era copilul, aş fi avut control? Nu mă mai regăseam pe mine, eram nimic, nici măcar nu mai aveam curajul să mă uit în oglindă. Am băut constant de 3 ani, iar în ultimii doi ani m-am târât prin viaţă”, spune femeia, asumându-şi fără reţineri situaţia care, pentru mulţi, ar fi putut părea fără ieşire. Momentul revelaţiei a venit tot de la micuţul ei, şi pentru el, în primul rând, a venit la Insula Speranţei. „Mă simt bine, m-am integrat foarte bine, încep să-mi recapăt încrederea în mine. Am tot confortul, am tot sprijinul, am nimerit într-un grup extraordinar, nu-mi lipseşte absolut nimic. Vreau să mă regăsesc, vreau să redevin femeia pe care o ştiu eu, cu iniţiative, cu idei, cu vise, veselă, sociabilă”, încheie Ana.
Omul care sfinţeşte locul
La Insula Speranţei, sute de femei din întreaga ţară au învăţat, în cei 16 ani de când funcţionează centrul, să trăiască din nou. Gândit pe sistemul comunităţii terapeutice, cu terapie de grup, individuală, autoterapie şi ergoterapie, centrul este – la fel ca şi „fratele mai mare” de la Şura Mică, aşezământ destinat bărbaţilor cu dependenţe – un loc în care un colectiv sudat şi extrem de dedicat confirmă încă o dată zicala că „omul sfinţeşte locul”.
„Fluctuaţia noastră de personal este foarte mică, ş
i cred că asta vorbeşte de la sine. Şi pentru noi a fost foarte important, ne-a ajutat foarte mult să ne formăm şi noi unul pe altul şi împreună. Nimeni nu zice că e o chestie perfectă, dar e un sistem şi funcţionează bine, în condiţiile în care noi suntem o asociaţie care trebuie să corespundă cerinţelor economiei de piaţă, nu ne protejează nimeni cu nimic. Noi în mod normal ar trebui să funcţionăm ca o clinică privată, diferenţa este că aici nu se aşteaptă nimeni să facă şi profit, acţionarii noştri nu există, acţionari suntem toţi, ca şi membri ai asociaţiei, profitul sunt vieţile care sunt schimbate”, spune Marius Oltean, directorul Crucii Albastre, asociaţia umanitară care patronează centrele de la Şelimbăr şi Şura Mică.
