Connect with us

Dezvoltare personală

Adrian Ordean: Asta am vrut să fac și asta am făcut…muzică

Raluca Buduşan

Publicat

pe

Ce rocker nu a fredonat „Mă voi întoarce”, „Trenul Pierdut”, „Cine ești tu oare?”, „Singur în Noapte” sau „Să te gândești la mine” ale formației Compact? Și ce spun eu rocker, căci orice îndrăgostit a cântat, măcar o dată, aceste melodii. Sibianul Adrian Ordean este cel care a compus versurile și a lansat pe piață multe alte hituri. Compozitor și muzician de excepție, a dus formația Compact pe culmile gloriei. A lansat formații care și-au pus amprenta în evoluția muzicii românești (Riff, ASIA, Amadeus, Schimbul 3, etc), a compus muzică și a fost rampa de lansare pentru mulți artiști. Nu există spațiu suficient pentru biografia sa.

S-a întors recent la Sibiu pentru a face parte din juriul festivalului „Hermanstadtfest”, dedicat copiilor și tinerilor. În cadrul acestuia a lansat prima sa carte: „După ani și ani”, o „culegere” de amintiri cu sare și piper despre ultimii 50 de ani ai muzicii românești.

PUBLICITATE

Am profitat de ocazie și în cele ce urmează citiți un interviu de colecție cu Adrian Ordean.

Povestiți-mi puțin despre anii copilăriei dumneavoastră. Unde ați copilărit, unde ați făcut școala?

Strada Matei Millo nr. 10, Sibiu. Aici m-am născut pe 10 martie 1955, în timp ce afară ningea ca de Crăciun. Pe marile ecrane rulau „The Seven Year Itch” cu Marilyn Monroe și „La Est de Eden” cu James Dean, iar în topurile muzicale îi găseai pe Tony Bennett cu „Stranger In Paradise” sau pe Elvis Presley cu „Mystery Train”. Pe atunci, nimeni nu avea încă televizor, nu existau euro, nu aveam nici frigider nici cont la bancă, telefoane mobile nu existau, nu aveam nici măcar telefon fix. Cartofii îi luam din piață, de la țăranii români. Supermarket-uri nu erau, nu erau nici discoteci, camera foto digitală încă nu era inventată, iar de fumat puteai fuma peste tot. Cam așa stătea treaba prin `55, atunci când m-am născut eu.

PUBLICITATE

La 6 ani, părinții „m-au dat” la vioară, la școala de muzică.

Clasele I-IV le-am făcut la o școală din cartier, pe Calea Dumbrăvii iar pentru orele de instrument mă deplasam în centru, într-o clădire care se afla în aceeași curte cu Școala Nr 15, din Sibiu, acolo unde Liceul de muzică avea un etaj dintr-un corp de clădire cu vreo două sau trei niveluri. Când am trecut în clasa a V-a, m-am mutat și cu orele de cultură generală în centru, la Liceul de muzică. De fapt, cam în perioada aia ne-am mutat și cu locuința, de pe Matei Millo pe strada Nouă, în Orașul de jos”, la doi pași de Podul minciunilor”.

Dacă vioara la șase ani, chitara când?

PUBLICITATE

Mutatul ăsta a fost hotărâtor pentru direcția pe care urma să o iau în viață. Eram la doi pași de Piața Mică, Piața Mare și Casa de Cultură a UTC, acolo unde de fapt a pornit direct în viteza a doua, viața mea. Acolo am început să lucrez cu prima mea trupă, Stereo – munca în echipă îmi era cunoscută de la școală – orchestra de cameră, orchestra mare, așa că asta n-a fost o problemă.

Primul contact pe care l-am avut cu chitara s-a petrecut pe strada Nouă, chiar în curte la mine, unde se strângea zilnic o gașcă întreagă de copii care locuiau acolo, sau erau veniți de prin vecini. Adi Dănciuc, lui trebuie să îi mulțumesc în primul rând, sau mai degrabă părinților lui pentru faptul că i-au cumpărat o chitară rece, apoi lui personal pentru că îmi împrumuta chitara. Nu îmi mai păsa de nimic, chitară aveam, pantaloni trapez aveam. Am rămas fără ei, din păcate, la o razie a miliției în Piața Mare, care oprea pe oricine avea părul puțin mai lung peste urechi, sau care avea pantaloni trapez. Stăteau în fața unei frizerii, aproape de UTC.

M-au băgat în frizerie, iar un milițian a luat o foarfecă și mi-a făcut pantalonii franjuri, franjuri. Apoi mi-au tăiat și pletele”. Aveam părul puțin crescut peste urechi și asta nu era voie. Nici cu pantaloni trapez nu era voie. A fost o acțiune violentă a miliției comuniste, gratuită și menită să bage groaza în tine, să te învețe minte și să te facă să înțelegi unde îți e locul. Am trăit vremuri diferite față de ce trăiesc tinerii de acum…și suprarealiste câteodată.

PUBLICITATE

Ce ați simțit prima oară când ați dat piept cu lumea artistică a Bucureștiului?

Primul meu spectacol în București, la sala Mihai Eminescu, Clubul Z”, la etaj, l-am avut alături de trupa Riff, în deschidera trupei Semnal M. Public extraordinar, de fapt la fel ca în toată țara, doar că pulsul capitalei se simțea de la o poștă. Am făcut apoi încet, încet cunoștință cu artiștii din București și războiul a început. Fiecare zi fiind o bătălie cu compusul pieselor, cu studiul la instrument, cu studiourile de înregistrări, cu top-urile, etc. Am fost copleșit, amețit și emoționat atunci când am urcat prima oară pe scena sălii polivalente din capitală, alături de Roșu și Negru. Sala vuia ca un furnal. În momentul ăla dai tot sau pleci acasă.

Ce au însemnat pentru dumneavoastră toate realizările, formațiile pe care le-ați inițiat, oamenii cărora le-ați fost aproape, melodiile atât de celebre pe care le-ați compus?

PUBLICITATE

Realizările din viața mea nu au făcut decât să-mi confirme faptul că alegerile pe care le-am făcut au fost cele potrivite. Asta am vrut să fac și asta am făcut…muzică. Am avut parte de prieteni și colegi extraordinari, am căutat fără reținere modele artistice valoroase făcând zi de zi pași mici către scena mare, cu gândul la emulație.

Dacă ajungi să muști din succes, e foarte greu să mai dai înapoi. Trebuie să rămâi acolo cu orice chip. De fapt, să te menții acolo, în top, cred că e cel mai greu. Dacă privești orice grafic observi că nu poți merge doar în sus, că ieși de pe hârtie…dar trebuie să rămâi undeva pe acolo pe sus. Atunci când ai în fața ta câteva mii de oameni care îți cântă cântecele de la cap la coadă, este momentul suprem, este încununarea a tot ce ai sperat că se va întâmpla cu muzica și cu viața ta și confirmarea că nu a fost nimic în zadar. Am avut la un concert cu Compactul, la „Fântâni”, la Piața Unirii, 50.000 de spectatori. Am și înregistrarea. Știți cum se aude un cor așa de mare care cântă cu tine? Nu vrei să mai cobori de pe scenă.

Ce vă amintiți cu drag?

PUBLICITATE

Erau mulți sibieni care se bucurau să aibă muzică bună acasă. Poate și pentru că sașii primeau pachete de sus”, cum se zicea pe la Sibiu, adică din Germania, iar acolo pe lângă ciungă”, cafea sau blue jeans, mai scăpa câte un vinil sau câte o revistă, de obicei Bravo sau Burda. Lumea știa de trupe ca Beatles, Emerson Lake & Palmer, Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Nazareth, Rolling Stones, Deep Purple sau Jimi Hendrix. Era o mișcare asemănătoare cu aceea a casetelor video din anii `80. Făceam schimburi de LP-uri și manipulam cu emoție pick-up-ul, în așa fel încât să nu fie zgâriate vinilurile.

Erau multe locuri în Sibiu unde cântau trupe, formații, soliști, soliste: la UTC, Sala Elite, Clubul Independenţa, Clubul CFR, Clubul Ilie Pintilie de lângă Piaţa Cibin. Pe la fiecare club se îmbulzeau o grămadă de tineri talentați și preocupați de muzică. Așa și trebuia, de la partid. Tinerii trebuiau să aibă preocupări, să se distreze, aveau chiar și ziua lor specială: „Joia Tineretului”. Au fost totuși vremuri de referință pentru dezvoltarea curentelor muzicale, anii `60, `70, fiind marcați puternic de mișcarea beat din Marea Britanie.

Mi-a plăcut Beatles foarte mult, dar chitara am învățat-o singur, tocind pur și simplu LP-urile Deep Purple in Rock” și Machine Head”, Cei ce ne-au dat nume”, Mugur de fluier”, și tot ce mai apărea pe la magazine. Știam pe de rost orice piesă de la orice formație care avea discuri pe piață și tot ce se dădea la radio România.

PUBLICITATE

Și o amintire haioasă?

Serile de dans, de joi, sâmbătă și duminică deveniseră un fel de drog. Trebuia să-mi iau porția, nu mai puteam trăi fără ele, iar pentru toate celelalte lucruri pe care le făceam, eram dependent de serile de dans. De acolo, de la cântat, îmi extrăgeam toată energia folositoare în alte acțiuni. Eram în stare să cântăm ore în șir, fără oprire. Cântam de plăcere și unde mai pui că pe atunci nu existau discoteci în România. Se cânta doar live. Directorul Stratulat, Relu Ciubotă, Ziggy, au fost personaje importante în viața mea. Cu ajutorul lor, cu bunăvoința și sub protecția lor, am trecut cu bine cei mai frumoși ani din viață. Cu Nicu Dragosin, un tânăr impresar și un prieten rămas peste ani, am făcut o grămadă de spectacole prin Sibiu și împrejurimi: Sebeș, Alba Iulia etc.

Am cântat la multe baluri ale liceelor din Sibiu și împrejurimi, chiar dacă asta însemna să cărăm instrumentele cu cârca, pe jos de la gară până la sala unde se desfășura evenimentul, la sala de petreceri. La liceul economic din Sibiu am cântat pe o scenă improvizată din mesele de la cantină, gata să se prăvălească la primul acord. Dar nu s-a prăvălit nimic. A fost bestial!

PUBLICITATE

Aveți atâția ani de carieră în spate, cu urcușuri și coborâșuri. Cum vă simțiți?

Mă simt la fel de tânăr și entuziast, ca la 20 și ceva de ani. Doar că atunci când mă privesc în oglindă, mă întreb unde s-au dus, cu viteza fulgerului, toți anii care au trecut…mai bine de jumătate de secol din viața mea.

V-ați apucat de scris. Ce fel de carte este „După ani și ani”?

PUBLICITATE

Am încercat să creez prin vorbe o imagine a ultimilor 50 de ani în care am făcut muzică, o panoramare a acestei jumătăți de veac petrecută în preajma artiștilor. Punct de pornire 1961…mai departe doar timpul știe, pentru că timpul guvernează totul. Pierduți în realitatea zilnică, de multe ori obsedant de repetitivă, uităm de noi, de părinți, de copii. E bine să mai întoarcem privirea și spre trecut pentru că acolo se află valorile care ne-au influențat destinul. Am putea înțelege mai bine și distorsiunile zilelor de azi, care distonează câteodată cu tonalitatea armonioasă a anilor care au trecut. Cred că viața este o poveste muzicală care începe cu cântecul de leagăn al mamei și se termină în sunet de fanfară.

Va mai urma una?

Da, s-ar putea să mai urmeze ceva. Poate într-un stil mai „tupeist” sau mai „obraznic”. Am dat la o parte jumătate din paginile pe care le-am scris în acest volum.

PUBLICITATE

În ceea ce privește muzica și compusul, care sunt planurile acum?

Merg înainte cu trupa mea „Schimbul 3” cu care ne deplasăm la diverse concerte prin toată țara, lucru care mă ține în picioare și în formă. Îmi revăd cunoștințe vechi, văd locuri minunate din această țară minunată. Compun piese. În era calculatoarelor colaborez cu două soliste, una din Anglia, iar alta din China, pe care nu le-am cunoscut personal niciodată. Se prefigurează un proiect grandios pentru „în curând”…dar vorbim altă dată de asta.

Aveți regrete?

PUBLICITATE

Dacă am regrete? Cine nu are? Am multe regrete. Pe o parte din ele le-am mai „îndulcit”, dar din păcate, pe altele nu le voi mai putea repara niciodată.

Scurtă Biografie

În 1972, cântă alături de Vocal Jazz Quartet la chitară bas.

PUBLICITATE

În 1973, înființează la Sibiu grupul rock Stereo.

Între 1975-1978 participă la multe spectacole și turnee alături de Ricky Dandel, Victor Socaciu și mulți alții.

În 1979 înființează, alături de Florin Grigoraș grupul Riff. Compune muzica și versurile trupei.

PUBLICITATE

În perioada 1980 -1988 face parte din grupul Roșu și Negru

Începe să compună pentru Dida Drăgan.

Din 1988 până în 1996 face parte din trupa Compact (în formula Leo Iorga vocal, Adi Ordean chitară, Emil Laghia – chitară, Teo Peter bass, Aurel Leluț Vasilescu tobe, Vlady Cnejevici clape)

PUBLICITATE

În 1996 înființează Schimbul 3” – componență Leo Iorga — solist vocal, Adi Ordean — chitară, George Pătrănoiu chitară, Marius Țiclea chitară, Andi Savastre bass, Paul Pampon Neacșu tobe.

În 1990, înființează, alături de Gheorghe Beleanu, cea mai puternică companie de lumini și sunet din România (Migas Real Compact), dar și primul studio profesional din țară în care vor înregistra în următorii 6 ani aproape toți marii artiști români.

În 1999, înființează grupul ASIA.

PUBLICITATE

În 2000, înființează grupul Amadeus. Compune muzica instrumentală pentru cinci CD-uri ale grupului, combinând muzica clasică cu muzica pop. Compune, de asemenea, muzică pentru film și desene animate. Compune muzică și se ocupă de trupe ca Pops, Bordo, Allyx, Chik-go și multe altele.

În 2011, alături de Alexandru Albiter și Nik Bocaciu înființează grupul Ordean

În 2012 ia ființă proiectul Leo Iorga & Ordean

PUBLICITATE

În decembrie 2012, trupa ia denumirea PACT by Leo Iorga & Adi Ordean.

În 2017 readuce la viață formația „Scimbul 3”

Adi 1
Adi 2
Adi Ordean Teo Peter
Schimbul 3

PUBLICITATE
PUBLICITATE
Comentează

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dezvoltare personală

Daniel Dines, cel mai bogat român: „E stupid să te chinui să strângi bani toată viața pentru o vacanță”

Avatar

Publicat

pe

„Am trăit în sărăcie la 20 de ani, am trăit ca un american de clasă medie, la Microsoft, după întoarcerea în România am trăit cu 2000 de dolari pe lună, în următorii 10 ani.” Aceasta este povestea pe scurt a lui Daniel Dines, omul care se află în spatele cele mai valoroase companii românești. Un interviu acordat publicației sifted.eu scoate la iveală un om normal, care a trecut prin multe, dar care are o pasiune imensă pentru ceea ce face.

Lecții de viață cu cel mai bogat român al momentului, așa ar putea să se numească interviul pe care l-a acordat Daniel Dines, cel care a fondat UiPath, companie de tehnologie evaluată acum pe piață la peste 20 de miliarde de dolari, jurnaliștilor de la sifted.eu. Un interviu nonconformist, în biroul din București, acolo unde un bucătar personal le-a adus celor doi, afaceristului și jurnalistului, mâncarea, pe masa la care lucrează Dines.

PUBLICITATE

„Nu merită să te chinui toată viața ca să strângi bani pentru o vacanță drăguță, ăsta e cel mai stupid lucru din lume”, spune Daniel Dines, încercând mai degrabă să-și caracterizeze propria viață, decât să dea sfaturi altora. Are doar 49 de ani, a înființat firma UiPath acum 15 ani și recunoaște că a avut parte de numeroase piedici în cariera sa. Nu puține au fost momentele în care a vrut să renunțe, dar a găsit resurse să meargă mai departe. De la sfârșitul anului trecut, Daniel Dines este catalogat drept cea mai bogată persoană din România, cu o avere netă estimată la circa 8 miliarde de dolari.

Chiar dacă mulți s-ar mândri cu un astfel de titlu, Dines spune că mai mult l-a dezavantajat. Asta s-a întâmplat în mare parte din cauza presei, care s-a concentrat doar pe noul său statut și pe UiPath, cea mai mare companie din România.

Pandemia i-a schimbat mult ritmul actual de viață: dacă înainte călătorea mult, acum majoritatea timpului îl petrece în România. Niciodată nu a stat mai mult de două săptămâni în același loc, călătorind pe marile continente și fiind surprins de pandemie chiar în New York.

PUBLICITATE

Dines a crescut în Onești, Bacău, unde spune că a trăit cele mai frumoase clipe din viața sa. Crescut mai mult de bunici, el a plecat la București în 1990, pentru a studia matematica și informatica. Realitatea României proaspăt ieșită din comunism l-a lovit pe Dines mai mult decât se aștepta. A fost surprins într-un mod neplăcut de modul în care se desfășurau cursurile „Am fost la câteva cursuri, a fost groaznic. Acești profesori comuniști, această atmosferă, nu vă puteți imagina cât de plictisitor a fost totul. Scriau doar formule pe tablă. A fost foarte neinspirat, așa că, după câteva săptămâni, nu m-am mai dus deloc. Mi-am luat diploma, dar practic am mers doar la examene”.

În 2000, a hotărât că e mai bine pentru el să se mute în Seattle și să lucreze la Microsoft. Chiar dacă mulți pleacă să-și împlinească visul american, Dines nu a plecat niciodată cu gândul de a se stabili în Statele Unite. După numai cinci ani, s-a întors în România cu planuri mari.

Cum a luat naștere UiPath

PUBLICITATE

UiPath s-a numit inițial DeskOver, dar a avut o ascensiune lentă la început. În ciuda experienței pe care o avea Dines și a faptului că știa cât de valoroase sunt serviciile lor, firma a început să crească abia începând cu 2012. Acum își dorește să facă din UiPath un fel de Google sau Facebook în România.

Anul 2012 a fost un veritabil punct de cotitură pentru Dines, când un manager de la Microsoft s-a mutat la Amazon și i-a oferit un job. A luat decizia de a lupta pentru propria firmă, iar în 2015 i-a schimbat numele în UiPath. Imediat după aceea, a primit prima rundă de finanțare, 1,6 milioane de dolari, de la Earlybird’s Digital East.

,,Mereu am avut o tehnologie bună și știam asta. După 10 ani fără noroc am dat peste cel mai mare noroc din lume. S-a simțit ca atunci când zbori pe spatele unui unicorn”, rememorează Dines momentele în care a cunoscut succesul.

PUBLICITATE

UiPath și România

Chiar dacă are birouri în peste 40 de țări și un sediu principal la New York, Dines nu a renunțat la România. O treime din angajații UiPath sunt români și își propune să facă din București un centru pentru talentele europene. „Cel puțin jumătate din oamenii alături de care am crescut au părăsit România”, explică Dines de ce este decis să facă mai mult pentru a-i păstra pe români în țară.

În opinia lui, românii sunt muncitori foarte buni, dar care nu sunt încă dispuși să își asume prea multe riscuri. Are și un exemplu bun pentru a-și susține punctul de vedere.

PUBLICITATE

,,Vicepreședintele nostru pe partea de inginerie din București lucra cu un tip pe care l-a rugat să vină la noi. Era anul 2017 – 2018. Tipul câștiga 2000 – 3000 de euro pe lună. N-a vrut să vină. Îți dai seama câți bani ar fi câștigat acest tip dacă s-ar fi alăturat UiPath? Dacă aș fi în locul lui, m-aș uita în oglindă în fiecare zi și m-aș întreba de ce am făcut asta”.

Daniel Dines are totuși o perspectivă foarte diferită asupra banilor. Filosofia sa de viață este una care se potrivește cu felul în care a crescut. „Am descoperit că cele mai bune lucruri pe care le poți cumpăra în această lume nu sunt bunurile. Este mentoratul și sfaturile unor oameni mari”.

Chiar dacă își plătește propriul bucătar, nu înseamnă că nu este un om simplu. Preferă tricourile sport, în detrimentul hainelor scumpe.

PUBLICITATE

Nici nu crede într-o dinastie în care să lase copiilor moștenire toți banii și vrea să doneze mare parte din averea sa. A înființat o fundație care ajută copiii defavorizați din România și crede că un astfel de act de caritate este ceva normal. Îl cataloghează ca fiind ,,o taxă care trebuie plătită”.

Altfel, este un om cât se poate de normal. „Îmi place mâncarea bună și să beau un vin bun sau whisky”, spune miliardarul român.

Daniel Dines a intrat oficial în topul miliardarilor lumii pe locul 346, depășindu-l pe celebrul George Soros.

PUBLICITATE

SURSA: sifted.eu

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Dezvoltare personală

Tehnici și strategii de comunicare, explicate într-un webinar gratuit

Andra Marinescu

Publicat

pe

Clubul Petrecăreților Inteligenți din Sibiu îi invită pe sibieni și nu numai luni, 6 aprilie, de la ora 19.30, să participe la un webinar gratuit dedicat comunicării și vorbitului în public.
“Ai simțit vreodată că nu reușești să te faci înțeles? Ai simțit că în mintea ta mesajul este foarte clar, însă pentru ceilalți nu a avut sens? Ți s-a întâmplat să fii provocat să vorbești în fața oamenilor și să fii copleșit de emoții și frici? Dacă răspunsul este DA la vreuna dintre aceste întrebări, avem o veste bună pentru tine: aceste abilități se pot
dezvolta și îmbunătăți. Toate acestea nu țin de un talent înnăscut.Te invităm să participi la acest webinar pentru a primi răspunsuri la întrebările care te preocupă, pentru a afla cum poți să pui bazele relațiilor cu cei din jurul tău și pentru a afla strategii de îmbunătățire a discursului. Da, comunicarea înseamnă conectare, iar conectarea înseamnă influență. Află cum te poți conecta cu oamenii și cum poți avea un impact pozitiv asupra lor, înscriindu-te la webinar”, spun organizatorii.
Înscrierile se fac pe https://forms.gle/X5nF8wvr6kh3CZmF6.

CITEȘTE MAI MULT

Dezvoltare personală

Povestea „Cavalerilor Turnului Înclinat din Ruși” sau atunci când copiii învață despre viață

Raluca Buduşan

Publicat

pe

Rezultatele testelor PISA, o evaluare a învățământului din mai multe țări ale lumii, arată că în România patru din 10 elevi nu știu să folosească ceea ce învață în școală și în viața de zi cu zi. Ei se numesc analfabeți funcțional. Ei bine, în săptămâna în care au fost făcute publice aceste rezultate, am mers în localitatea Ruși, din comuna Slimnic, să cunosc zeci de cavaleri templieri curajoși care, pe lângă școală, se implică în proiecte frumoase și premiate, alături de doi dintre profesorii lor. Ultimul dintre proiectele acestor copii minunați este o grădină verde, o seră de legume pe care o cultivă și o îngrijesc. Când legumele vor fi gata, acestea vor merge către un restaurant din Sibiu. Povestea lor poate inspira orice cadru didactic, orice părinte și orice copil.

La Ruși am ajuns într-o după-amiază de marți, pe lumina roșiatică, difuză, a iernii care fugărește soarele mai devreme spre asfințit. Furați de peisaj, am cam trecut cu șapte kilometri de localitate și am fost nevoiți să ne întoarcem. „Bine că n-am realizat la Mediaș că Turnul Înclinat din Ruși a rămas mult în spatele nostru”, i-am spus zâmbind lui Ovidiu, fotograful nostru. Într-un final, am ajuns la destinație. Școla Gimnazială din Ruși este o structură a celei din Slimnic. O clădire simplă, cu pereți scorojiți și uitată undeva, în timp, de autorități, așa cum se întâmplă cu multe unități de învățământ din țara noastră. Dar nu de asta venisem. Ne-au întâmpinat cu mare bucurie cei doi profesori. Cosmin Simtion, profesor de istorie, și Bogdan Mira, profesor de română, iar povestea tinerilor cavaleri a început să curgă.

Aproximativ 40 de elevi din clasele gimnaziale sunt membri ai Asociației „Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși”. Practic, toți copiii claselor V-VIII ai structurii școlare și câțiva elevi de la Slimnic. Asociația face parte din rețeaua grupurilor GreenIMPACT, care, la rândul lor, sunt sub auspiciile Organizației „Noi Orizonturi” din Cluj și s-au înființat în februarie 2018. Copiii nu ajung din prima cavaleri. În clasa a V-a sunt scutieri și devin cavaleri din clasa a VI-a, dacă demonstrează că sunt vrednici de acest titlu. Ei sunt bine structurați și fiecare are misiunea lui în cadrul asociației. Există un stegar, un vistier și sunt împărțiți pe bresle, în funcție de materialele pe care le lucrează (piele, lemn sau textil). Scopul principal este unul cum nu se poate mai frumos: conservarea și promovarea patrimoniului local. „Pentru a face Turnul înclinat din Ruși cunoscut în lume”, așa cum a strigat tare Bogdan Tăvală, unul dintre cavaleri. Zâmbesc și acum, când scriu, pentru că mi-l amintesc. Un băiețel brunet, cu ochelari, în spatele cărora se ascundea o privire însuflețită de determinare. Atât de drag îmi era de dârzenia lui! Toți copiii – cavaleri fac parte voluntar din asociație. Garanție stă entuziasmul și implicarea lor. Pereții sărăcăcioși ai școlii sunt însuflețiți de zecile de diplome obținute de copii într-un timp relativ scurt prin toate proiectele la care au lucrat. Și multe dintre ele sunt încă în derulare.

Școala din Ruși este templul cavalerilor

„Ne dorim să facem în școală un muzeu”, spune profesorul de istorie și ne arată o mulțime de obiecte vechi de pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri, expuse cu grijă, pe câteva rafturi. „Se va numi Obiceiuri și tradiții. Obiectele sunt aduse de copii. Fiecare dintre noi a adus ce a găsit mai vechi pe acasă. Le-am găsit prăfuite prin poduri, iar colegul meu s-a ocupat de restaurare. O să încercăm să facem rost de finanțare pentru vitrine, pentru manechine pe care să stea costumele populare și pentru renovare”, ne mai spune profesorul de istorie. Pe un alt raft stau la loc de cinste trofeele obținute de neînfricații cavaleri. Primul dintre ele a fost obținut la nici un an de la înființare. A fost pentru că au reușit să obțină avizele necesare pentru a pune un panou informativ și o săgeată de ghidare pentru turiști la Turnul înclinat din Ruși. Nu existau până în acel moment. Tot ei sunt cei care au obținut și „Diploma centenarului”. Cei doi profesori ne-au spus că a fost singura școală din județ care a obținut această distincție. Incursiunea în lumea creată de micii cavaleri și cei doi mentori ai lor a continuat cu o bibliotecă organizată de la zero în așa fel încât să fie accesibilă copiilor, cu spațiu de creare unde cavalerii dispun de materiale cum sunt pieile de animale, pene, lemn, ațe de toate culorile numai bune de meșterit, știți voi, chestii cavalerești, care mai apoi să fie duse și vândute în târguri. Sunt cavaleri în adevăratul sens al cuvântului. Au un blazon, tricouri personalizate, un statut, un jurământ și un tezaur. Cavalerii care poartă blazonul au misiuni importante. De exemplu, atunci când trei, patru copii îl poartă în pauzele școlare, au grijă ca ceilalți cavaleri să nu arunce nimic pe jos, în curtea școlii.

Cea mai mare bucurie a cavalerilor este că sunt susținuți în ceea ce fac. Directorul școlii, primăria și, nu în ultimul rând, comunitatea sunt alături de ei, iar când întâmpină greutăți sar în ajutor. Au alergat la Maratonul Internațional din Sibiu și au reușit crearea a două locuri de popas. Unul lângă turn și unul în dealul Veseudului.

„Să facem ca turnul să fie o atracție cunoscută în țară și peste hotare”

Momentul întâlnirii cu scutierii și cavalerii a fost unul deosebit. Când am intrat în clasă, meștereau de zor. Nu pentru că ar fi știut că venim să-i vedem, ci pentru că în 13 decembrie au „Gala cavalerilor”, la o pensiune din Slimnic și vor să pregătească daruri pentru invitați. Dascăli și părinți aș fi vrut să fie în spatele meu să vadă însuflețirea acelor copii simpli și frumoși dintr-o școală a unui sat sibian. Să vadă la un loc atâția ochi zâmbind și să audă atâtea glasuri povestind cu mândrie despre ceea ce fac. „Ne place foarte mult ceea ce facem”, „suntem uniți și lucrăm în echipă”, „pentru a face turnul cunoscut în lume”, „facem proiecte care ne plac și din care învățăm multe”, „avem o seră în care am plantat salată, salvie, busuioc, ardei, ceapă, țelină și o să le vindem la restaurant să facem bani cu care o să ne luăm mai multe materiale pentru ceea ce lucrăm noi”. Nu știam la care dintre ei să mă uit, când micul Bogdan a revenit cu hotarâre: „Să facem ca turnul să fie o atracție cunoscută în țară și peste hotare”. Am înțeles, acesta este scopul principal al Asociației „Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși”, că doar nu degeaba se numește așa.

Sera din proiect și „Casa Cavalerului”

Nu puteam pleca din Ruși fără să vedem sera despre care mi-au povestit atât. Face parte din proiectul „Sate și bucate”, iar o parte dintre produse vor merge către un restaurant din Sibiu. Ne-am îmbrăcat și am ieșit în curtea din spatele școlii. Sera se scălda în lumina soarelui aproape de apus, iar în fața ei sunt câteva băncuțe improvizate și viu colorate. Deasupra pământului puteam vedea verdele timid al frunzelor care străbat și ultimele straturi pentru a simți lumina, completat parcă de un expert al culorilor cu o culoare cărămizie a aleilor făcute de copii în seră. „Băncuțele din față tot voi le-ați vopsit?”, am întrebat-o pe una dintre fetele care mergea alături de mine. „Da, am avut o tabără de vară cu multe activități de genul acesta”, mi-a spus ea. În stânga mea trona o clădire rămasă în paragină, iar profesorul de istorie explică. „Trebuia să ajungă grup sanitar modern, dar n-au mai reușit să facă proiectul și acum este în paragină. Avem promisă o finanțare și noi vrem să o transformăm într-un pavilion multifuncțional în care să se facă și ore afară, să fie și atelier pentru cavaleri, dar și clubul lor, „Casa Cavalerului”.

„Norocul ține cu cei îndrăzneți”

„Copiii sunt dedicați. Așa îi simțim. Și sunt dornici de a învăța și a face și altceva. De a face și bine, nu doar rău, pentru că asociația noastră se bazează pe promovarea unor valori morale, care, în ultimul timp, s-au cam dus. Una dintre marile reușite, cel puțin din punct de vedere moral, este locul de popas din fața turnului. Au trecut două sau trei luni de când l-am construit și arată impecabil. Nimeni nu s-a atins de el. Nimic nu este scrijelit, nu găsim mizerie pe jos. Eu spun că s-a produs deja o schimbare, mică, dar importantă”, spune dascălul Bogdan Mirea.

Am închis ochii pentru câteva minute și am rememorat totul. Oricât aș vrea, nu am spațiu să vă vorbesc despte toate proiectele pe care acești doi dascăli de la Școala din Ruși le fac alături de elevii lor. Poate să amintesc câteva titluri: „Zece stejari, pentru zece provincii românești”, „Turnul Înclinat din Ruși-Ieșirea la Lumină”, „AVE” și cele despre care am scris mai sus. Altele sunt în derulare sau în stadiu de proiectare. „Sunt nerăbdător să vad ce mai facem și ce misiuni vor mai veni. Sper să le îndeplinim pe toate”, spunea unul dintre profesori. Le vor îndeplini cu siguranță pentru că fac asta cu drag. Într-un an de zile, meritul lor a fost recunoscut cu distincții la nivel județean și național, iar despre ceea ce fac s-a auzit și dincolo de ocean, în America.

„Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși” au înțeles că trebuie să se murdărească, să lucreze, să respire, să vadă cum este lumea din jurul lor ca să o perceapă. O să închei aici cu dictonul după care ei se ghidează: „Norocul ține cu cei îndrăzneți”.

IMG_6584
IMG_6585
IMG_6587
IMG_6590
IMG_6593
IMG_6595
IMG_6596
IMG_6615
IMG_6618
IMG_6630
IMG_6643

CITEȘTE MAI MULT
PUBLICITATE
PUBLICITATE
PUBLICITATE

DELGAZ

PUBLICITATE

Subiecte

ULTIMA ORĂ

CELE MAI CITITE