Connect with us

Reportaj

Artistul sibian Dan Raul Pintea: „Eu voiam să arăt că pot să trăiesc din ceea ce îmi place să fac, adică din dragoste”

Avatar

Publicat

pe

Dan Raul Pintea este artistul care împarte dragoste. Și-a căutat mult timp o amprentă a lui, ca artist, și a găsit-o cu câțiva ani în urmă, când a lansat conceptul „Dragoste”. De atunci, drumul lui s-a schimbat radical, devenind cunoscut și apreciat în întreaga țară. Nimic nu a venit, însă, întâmplător. A muncit mult pentru visul lui, și-a calculat cu grijă fiecare pas și spune că nu l-au ocolit nici vremurile grele, grija zilei de mâine sau piedicile. Toate acestea l-au făcut să lupte mai mult pentru a-și îndeplini visul și l-au ajutat să ajungă în punctul în care se află azi. Pictează, face grafică, reciclează hârtie și, mai ales, își exprimă dragostea pentru arta pe care o creează.

Artistul sibian de 39 de ani a vorbit pentru Sibiu100% despre întregul său parcurs ca artist. Totul a început încă de când era mic și îi plăcea să deseneze, după cum povestește. Pe urmă, totul a decurs firesc. A terminat Liceul de Arte din Sibiu, a urmat Facultatea de Arte și Design din Cluj-Napoca, iar apoi s-a zbătut să își construiască propriul drum în lumea artiștilor. După câteva colaborări în orașul unde a absolvit studiile universitare, s-a întors la Sibiu, pentru a-și urma visul, acela de a face artă și a-și deschide un atelier, un spațiu în care să expună. Ușor nu i-a fost, după cum povestește.

A făcut sacrificii pentru a-și urma visul

Își amintește că, în 2007, când s-a întors acasă, avea de ales între a se angaja, pentru a se întreține, sau a-și lua un răgaz pentru a-și planifica viitorul. „Ori mergi la lucru, ori rabzi. Și am ales să rabd, ca să pot să-mi construiesc visul. Am știut că va dura vreo 7 ani pentru a-mi îndeplini toți pașii, pentru a putea trăi din pasiunea mea pentru artă. Mi-am propus să fac asta în 7 ani, are legătură cu metafizica și cu filozofiile de viață ale budiștilor, care spun că un ciclu de viață durează 7 ani, iar apoi totul se regenerază”, mărturisește Dan Raul Pintea. Vreme de doi ani și-a creionat, pas cu pas, drumul. Și-a fixat prioritățile, ba chiar și-a creat în atelier acasă pentru a se axa și mai mult pe proiectul lui. Între timp, a început o colaborare cu o galerie din București, reușind să-și expună lucrările atât în capitală, cât și în alte țări. „Colaborarea cu galeria mi-a adus lucruri bune, am participat la târguri de artă din Berlin, la expoziții în București, am avut colaborări cu diferiți artiști, am participat la prima ediție de la Noaptea Galeriilor. Eram activ în București, dar în Sibiu nu prea aveam loc. Mai mult activam în țară și chiar în străinătate: Irlanda, Franța, Belgia, Polonia și alte țări”, spune artistul.

PUBLICITATE

Cu toate acestea, mărturisește că îi era greu să se întrețină și să-și îndeplinească visul. Trăia, în unele zile, cu doar 5 lei, bani din care – spune acesta – trebuia să își cumpere și mâncare și materiale de lucru. Într-un moment ca acela a apărut conceptul „Dragoste”. „Într-o seară am defulat și am ajuns la conceptul Dragoste. Am dat toate layerele jos, mi-am dat seama că dragostea e cel mai important lucru și l-am scos afară. Am zis că eu vreau să trăiesc din artă, pentru că asta e pasiunea mea. Și pasiunea mea s-a transformat într-un cuvânt palpabil, dragoste, pe care îl puteam pune pe un tricou. Eu voiam să arăt că pot să trăiesc din ceea ce îmi place să fac, adică din dragoste”, explică artistul.

Conceptul a luat naștere în 2013. În acel an a expus câteva tricouri la o expoziție din București și tot atunci a scos la vânzare cărțile despre domeniul artei pe care le adunase de-a lungul timpului, la care renunța pentru a strânge bani să-și dezvolte proiectul. „Lumea a cumpărat, deși nu era expoziție cu vânzare, dar a fost o excepție pentru că susțineau un artist, o cauză. Din banii de pe cărți am cumpărat șepci, tricouri, alte materiale. S-au vândut, după care m-am promovat online, mi-am făcut conturi pe rețelele de socializare. Apoi a început să cumpere lumea tricouri și din banii ăia am început să cresc”, povestește tânărul. Proiectul lui începuse să capete amploare, iar în 2015 a fost unul dintre artiștii care și-a pus amprenta pe clădirile din Sibiu, în cadrul Sibiu International Street Art Festival. Semnătura lui, „Dragoste”, a ajuns pe unul dintre pereții de la Școala Gimnazială nr. 6.

Proiectul care i-a adus finanțare pentru conceptul „Dragoste”

În 2017, a aflat de un concurs care se desfășura la Cluj-Napoca și care avea să-i aducă finanțare pentru proiectul lui. O experiență cu totul aparte, care i-a adus premiul I. „M-am dus la Cluj, eram neajutorat, am dormit pe la cunoștințe, dar și în parc, pe o bancă”, își amintește sibianul. A dorit să-și facă cunoscut conceptul într-un mod inedit, așa că în vreme ce restul concurenților au pregătit prezentări video, el a ales să își expună povestea mai simplu, pe un carton. „Am vrut să arăt neajunsul artistului, dar multă lume a înțeles că eu mă plâng că nu am. Eu, de fapt, am vrut să arăt ce înseamnă să ajungi artist când nu ai susținere, nu ai bani. Am vrut să arăt condiția artistului, prin care eu am trecut. Eu m-am supus unui experiment, ca să arăt cât de greu e să fii și să ajungi artist. Unii au înțeles, alții nu. Eu am valorificat neajunsul. Dacă nu am, atunci mă folosesc de ceea ce nu am. Am zis: nu am bani să cumpăr materiale, așa că îmi vând cărțile. Oamenii au înțeles și au cumpărat cărțile, nu am primit banii ăia pe gratis, am dat ceva la schimb”, explică artistul.

PUBLICITATE

Pe cartonul respectiv a scris că are nevoie de ajutor pentru a-și continua proiectul. Totul făcea, de fapt, parte dintr-un act de performance, de care jurații și-au dat seama, apreciind atât momentul cât și proiectul lui, la final răsplătindu-l cu locul 1, la categoria lui. „Când au ajuns la secția la care participam eu, au anunțat locurile 3 și 2, apoi locul 1 – eu. Nu știam cum să mă mai bucur. M-am simțit ca un student care a intrat la faculitate și nu știa cum să se mai bucure. Pentru că am avut atâția ani grei, iar în momentul acela am reușit. Așa am avut bani să îmi iau materialele pentru expoziția pe care urma să o fac în toamnă, pentru a-mi lansa linia cu toate tricourile Dragoste. Am făcut performance și acolo”, spune Dan Raul Pintea.

Primul tricou pe care l-a vândut a fost din pură întâmplare, după cum povestește. „O americancă a văzut tricoul și mi-a zis că îl vrea ea, că îi place. Și i-am zis să îl ia. Iar ea a zis: nu, ți-l plătesc, că știu că artiștii au nevoie de bani. Nu știam cât să îi cer. A zis: 100 de dolari e bine? Am zis: nu, e prea mult. Și mi-a dat 100 de lei pe primul tricou. 50 de lei i-am reinvestit. Dragoste a fost un proiect satelit. Eu nu intram în el, el avea banii lui și se autosusținea. Banii care veneau îi investeam iar. Tot ce e acum, e de la ăia 5 lei. De la 5 lei am plecat”, spune artistul. Cu timpul, conceptul lui a prins aripi iar el a ajuns să primească din ce în ce mai multe comenzi, după ce, printre cei care și-au cumpărat tricouri cu mesajul „Dragoste”, s-a numărat și Andreea Esca. „M-a sunat, și-a cumpărat un tricou, apoi alții au văzut tricoul la ea și și-au cumpărat și ei. Am avut multe comenzi și am reușit să scap de grija zilei de mâine. Ce mi-am propus la început, a ieșit în 7 ani, cam atât a durat. Apoi am apărut la „România, te iubesc”, în iarna lui 2017, au urmat mai multe comenzi, am reușit să strâng niște bani”, dezvăluie artistul. Dacă la început scria pe tricouri cu markerul, ulterior, când a început să primească din ce în ce mai multe comenzi, a început să diversifice tehnica, apelând la spray, șablon, stencil, după care a trecut la serigrafie. În prezent, scrie „Dragoste” pe tricouri, șepci, hanorace, căciuli și alte piese vestimentare pe care oamenii le pot comanda online, pe pagina de Facebook „Dragoste” sau le pot cumpăra direct din „Orașul Artiștilor”, în Piața Mică și din galeria lui “Dragoste Gallery” de pe Șaguna 5.

Dragoste Gallery, un alt vis împlinit

De anul acesta i s-a mai îndeplinit un vis, acela de a avea o galerie în care să-și expună lucrările. „Dragoste Gallery” se află pe strada Andrei Șaguna, la numărul 5, și reprezintă tot ceea ce Dan Raul Pintea își poate dori de la un spațiu în care poate să le prezinte oamenilor pasiunea lui: arta. A inaugurat locația în februarie 2020, pe 14 februarie, de Valentine’s Day, cu conceptul „De ce nu-i dragostea de ajuns?”. A împărțit galeria în trei segmente: un perete cu artă, un perete cu conceptul „Dragoste” și un perete cu obiectele pe care le-a folosit pentru a-și îndeplini planul. „În cei 7 ani în care am muncit la proiect, mi-am pus deoparte obiectele, iar acestea vor fi expuse pe perete. Sunt obiecte de care eu m-am servit ca să pot să îmi îndeplinesc planul, să fac artă prin dragoste”, explică Dan Pintea.
În pandemie, a lucrat de acasă, iar acum are din nou numeroase comenzi de onorat. „După ce am văzut că Andreea Esca s-a îmbolnăvit de coronavirus, mi-am zis că are nevoie de ceva ca să simtă dragostea, susținerea oamenilor, și primul meu gând a fost să îi trimit un tricou cu „pansament”. L-a primit, l-a purtat în interviul pe care l-a dat la televizor. A văzut lumea tricoul și am primit din nou numeroase comenzi”, spune artistul. Cât privește planurile de viitor, pe 2 octombrie organizează Noaptea Albă a Galeriilor Sibiu, prilej cu care va pregăti și un nou eveniment de lansare a galeriei lui.

Secretul succesului: „Dacă îți urmărești visul poți să reușești”

Dan Raul Pintea se definește ca un om care vrea să facă ceea ce-i place. „Îmi place să desenez, să scriu ceva. Vreau să creez acasă ceva și să vin la galerie cu entuziam, să le arăt oamenilor, ca atunci când ești copil și mergi acasă să le arăți părinților ce ai făcut. Cu galeria e același lucru. Îmi doresc ca toți oamenii să vadă un copil entuziasmat. Dacă într-o zi am pictat ceva, am scris sau am reciclat, vreau să le arăt la ce am mai lucrat. Galeria va deveni un loc care va fi nucleul a tot ceea ce fac eu: artă, reciclat”, mai spune artistul.

Chiar dacă de-a lungul timpului a traversat și perioade mai grele, ceea ce l-a ajutat să meargă mai departe a fost faptul că a crezut neîncetat în calitățile și ideile lui. „În facultate am avut bursă, note mari, mi-a crescut încrederea că ceea ce fac e bine. Dar în facultate nu îți spune nimeni cum să supraviețuiești din artă și a trebuit să-mi găsesc propriul drum. Toți artiștii se lovesc de acest lucru. Termină și apoi nu au unde să expună, cu asta m-am luptat și în Sibiu. Să arăt că, dacă îți urmărești visul, poți să reușești, dar trebuie să crezi până la capăt. Nu trebuie să te oprească nimic. Ce îți dorești ți se poate întâmpla. Mulți artiști trec prin diferite neajunsuri. Unii se descurcă, alții nu, în funcție de posibilități, capacități, sunt mai mulți factori. Un artist lucrează pe mai multe fronturi. Mi-am dat seama că nu pot să trăiesc numai din lucrările de artă, va trebui să fac și mai multe lucruri. De aceea, sursa de finanțare a venit din mai multe puncte. Dacă ești singur, e greu să reziști. Trebuie să colaborezi, să ai inițiativă, să fii prezent tot timpul, să audă lumea de tine, să ai amprenta ta. Eu la început nu aveam o amprentă. Dar acum am și îi zice: Dragoste Gallery”, a conchis artistul sibian.

PUBLICITATE

PUBLICITATE
Comentează

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Educatie

Omul care a făcut copiii „să evolueze armonios și fericiți, într-un mediu cât mai natural”

Monika Tompos

Publicat

pe

În urmă cu mai bine de doi ani, Paul Dărășteanu, educator de meserie, a fost cel care a inițiat ideea de a împleti educația cu ecologia, cu mersul cu bicicleta (utilitară) și cu descoperirea activităților în natură dedicate copiilor. Așa a creat Asociația Școala Trimitoare, care se călăuzește după principiul prevenției și consideră că educația timpurie și de calitate poate fi importantă pentru multe din problemele societății noastre.

Paul crede că fiecare copil se confruntă în România cu provocări diferite, în funcție de mediul de proveniență, dar că toți ar trebui să evolueze armonios și fericiți, într-un mediu cât mai natural, indiferent unde s-au născut, și astfel spune că Asociația Școala Trimitoare se ocupă de educație inclusivă outdoor.

Scopul principal pentru care a înființat acest ONG a fost crearea unui cadru din care să se nască prima grădiniță și școală primară cu adevărat incluzivă din România, unde conform visului lui Paul, copii din orașe, din sate, de diferite etnii, sau copii proveniți din sistemul de asistență socială, dar și cei cu dizabilități, vor putea învăța împreună, fără diferențe.  Este de părere că este important să rupem granița dintre rural și urban, deși copiii au nevoi diferite: cei din mediul urban trebuie depărtați de tablete și de lucruri pe care le primesc fără să facă ceva pentru ele, iar cei din mediul rural, care au puține posibilități, trebuie să primească în primul rând educație pentru a putea să depășească acest mediu. Până să realizaze acest pas însă, el plănuiește să înființeze o tabără pentru copii în comuna Întregalde din Munții Apuseni, unde copiii să descopere viața de altă dată, în armonie cu natura și cu meșteșugurile sau tradițiile ei.

PUBLICITATE

„Școala Trimitoare s-a născut din dorința mea de a face educație, dar fără să fiu restrâns de sistemul de învățământ, și să implic în acest demers mai mulți copii din medii defavorizate”, spune Paul. „Din ideile astea s-au născut un curs de germană pe care l-am făcut într-un sat de rromi, acum am cursuri de germană în Rășinari, iar pe tema de patrimoniu ne ocupăm de o șură în Munții Apuseni. Acesta este proiectul cel mai mare actual, prin care încercăm să acoperim cu paie o șură veche din comuna Întregalde. Apoi ne dorim să facem acolo o tabără pentru copii unde aceștia să poată să vină și să trăiască așa cum se trăia odată, să învețe meșteșuguri diferite, să stea în natură și să vadă că mobilul și laptopul sunt lucruri ok, dar că există și alternative, reușind mai apoi să tragă o concluzie cu privire la echilibrul dintre virtual și real”, mai adaugă el.

Paul spune că cei mici înțeleg la nivel teoretic faptul că activitățile offline sunt frumoase, dar că ceea ce îi fascinează cu adevărat este lucrul practic, manual: „acest lucru îl vedem și la activitățile de la grădiniță de exemplu. Cu cât acestea sunt mai teoretice cu atât mai plictisiți sunt copiii. Dar când îi pui să facă efectiv un lucru practic, cu mâinile, să lipească ceva, să încerce lucruri noi, inclusiv dacă faci o prezentare, cum învățăm noi cuvinte în germană de exemplu, dacă îi dai și un obiect aferent să îl țină în mână când învață un cuvânt, deja este un lucru fantastic pentru ei”.

În perioada de pandemie, acesta a ales să continue activitățile cu copiii, gândind câteva povești audio pentru aceștia, tocmai în ideea de a evita ca ei să petreacă mult timp urmărind un ecran.

Despre proiectul pe care l-a inițiat în munții Munții Apuseni, realizarea unei tabere pentru copii, spune că acesta este menit să ofere o experiență practică despre cum era să trăiești odata la sat. S-a inspirat din propria lui experiență de viață a ultimilor 10 ani de când vizitează zona și consideră că tocmai experiența practică prin care realizezi ceva practic l-a schimbat enorm. „Acum știu și eu cum arată un frasin, un măr, un mesteacăn, un prun. Nu îmi mai e frică de o vacă. Eu sunt bucureștean, am crescut la oraș, nu am avut țară. În Munții Apuseni am învățat să lucrez cu lemnul, am învățat această tehnică de a acoperi o șură cu paie și am cunoscut oameni și am văzut cum trăiesc ei și ce valori au aceștia. Am descoperit acolo liniștea de care ai parte doar în zone precum cele din Munții Apuseni”, povestește Paul. 

În Sibiu, s-a remarcat la începutul proiectului Școala Trimitoare prin activitățile pe care le-a organizat cu copiii cu o bicicletă utilitară în cadrul câtorva evenimente din oraș, ca de exemplu Street Delivery Sibiu sau Zilele Vecinătății. „Ideea de cargobike a fost primul lucru la care m-am gândit atunci când am făcut asociația, motiv pentru care imaginea reprezintă și logo-ul nostru. În primul rând această bicicletă atrage copiii și nu mai trebuie să trec la alte tertipuri pentru a le acapara atenția, ci pur și simplu vin cu bicicleta aceea și toată lumea vrea să se uite la ea și să se dea cu ea.”

Despre activitățile lui și despre inițiativele Asociației Școala Trimitoare puteți citi mai multe pe pagina de facebook/scoalatrimitoare.

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Reportaj

Via Transilvanica: Povestea drumului care leagă țara la pas a ajuns la kilometrul 800

Monika Tompos

Publicat

pe

În anul 2017, a fost pusă prima cărămidă a unui drum unic, spectaculos, care urma să traverseze România, la mănăstirea din Putna. În 2022, 1.400 de km mai târziu, la Drobeta-Turnu Severin, Via Transilvanica va fi gata de parcurs de către iubitorii de drumeții simple, în care să redescopere natura, valorile tradiționale și autenticitatea comunităților noastre. 

Via Transilvanica a pornit de la ideea lui Alin Ușeriu, căruia i-a plăcut mereu să-și petreacă vacanțele mergând pe jos, după spusele fratelui său, ultramaratonistul Tibi Ușeriu. Astfel a decis să facă un pas înainte de la gândul că ar fi extraordinar de util și de fain să existe în România un traseu care să lege țara de la un capăt la altul și să inițieze alături de Asociația Tășuleasa Social marcarea și amenajarea unui traseu turistic și de pelerinaj. Unicitatea lui este dată în primul rând de faptul că străbate 10 județe – Mehedinți, Caraș-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Harghita, Mureș, Bistrița-Năsăud și Suceava. Pornește curajos de la Putna, din Bucovina, străbate liniștit Transilvania și se încheie maiestuos la Drobeta-Turnu Severin, pe malul Dunării.

PUBLICITATE

Lucrări de artă de 230 kg

Specific Via Transilvanica este fiecare kilometru, care are în dotare o bornă de andezit sculptată individual, oferind astfel de-a lungul traseului 1.400 de mici lucrări de artă. Dar nu chiar mici, fiecare bornă cântărind 230 kg. Când Asociația Tășuleasa Social a pornit la acest drum, și-au imaginat că vor termina drumul, într-un interval optimist de timp, între 10 și 30 de ani, dar iată, câțiva ani mai târziu, au ajuns deja la kilometrul 800 și speră că peste doar un an îl vor și termina.

Pentru drumeți a fost lansată, odată cu inaugurarea tronsoanelor deja amenajate, și aplicația pentru mobil Via Transilvanica, precum și un ghid turistic detaliat, care poate fi găsit pe pagina online viatransilvanica.com.

Odată cu montarea bornei care înfățișează portretul lui Samuel Von Brukenthal, la Micăsasa, în onoarea guvernatorului Transilvaniei, echipa de la Tășuleasa s-a unit pe Via Transilvanica cu echipa Ambulanța pentru Monumente, unde au avut șansa de a participa împreună la șantierul de suflet numit „Punerea în siguranță a Conacului Brukenthal din Micăsasa”. Echipele își doresc c,a într-o lume și o țară în care am pierdut aprecierea pentru lucrul practic, să apropie oamenii de munca fizică, pusă într-un context special, și anume apropierea omului de monument.

Am stat cu acest prilej de vorbă cu Alin Ușeriu despre ce este Via Transilvanica, despre cum astfel de demersuri ne unesc, despre ce reprezintă Via Transivanica pentru noi și despre valorile României și șansa țării noastre de a se afirma pe planul turistic național și internațional.

PUBLICITATE

„Via Transilvanica oferă exact ce are de oferit România”

„Via Transilvanica este drumul de lungă distanță pe care nu ai voie să te pierzi. Noi așa ne-am gândit, că ar fi foarte foarte necesar ca România să aibă o diagonală, care să pună în valoare toate etapele și etajele importante din România, în special din Translivania – cele istorice, cele naturale și cele rurale. Din punctul nostru de vedere, Via Transilvanica oferă exact ce are de oferit România, fără să facem o investiție suplimentară, fără să facem pârtii de schi, fără să facem hoteluri superfrumoase, megacostisitoare, ci doar prim promovarea celor două valori pe care le putem exploata deja, patrimoniul rural și patrimoniul natural”, spune Alin Ușeriu, povestind cu drag despre acest proiect. „Odată cu amenajarea acestui drum am descoperit o cu totul altă țară. Și nu eram niște oameni neumblați. Eram niște oameni care credem noi că am umblat destul: Tășuleasa Social a făcut sute de proiecte, care a lucrat cu sute de mii de voluntari și a avut peste un milion de beneficiar direcți, dar acest proiect ne-a învățat că țara la pas este o valoare aproape inestimabilă, aproape de necumpărat pe care o are România.”

„Am găsit o salbă de nestemate – aproape fiecare comunitate are câte o biserică, câte un conac, și case tradiționale extraordinar de frumoase care merită nu numai puse în valoare, dar mai ales protejate, pentru că nu suntem și mai ales nu am fost în stare măcar să le punem în siguranță. Așa s-a întâmplat  și întâlnirea cu Ambulanța pentru Monumente. Am stat o săptămână cu ei la Micăsasa și felul în care fac ei lucrurile și dragul cu care lucrează pentru aceste monumente și cum fac ei să le pună în siguranță ne-a umplut de admirație și respect. Și sper ca aceste întâlniri să continue pentru că acest drum, acest colier pe care l-am pus Transilvaniei și României are enorm de multe nestemate de felul acesta, care în primul rând au nevoie să fie puse în siguranță.”, mai spune Alin, explicând cât de repede se degradează toate clădirile valoroase, dar care sunt lăsate în paragină.

„Fără sufletele oamenilor nu am fi putut realiza acest proiect”

Totul a pornit în mare viteză, după cum povestește Alin. „A trebuit să ne mișcăm foarte repede și din cauza asta ne-am pornit cu mare curaj – acum știu că a fost curaj, atunci pot să spun că a fost și inconștiență. Și marele noroc a fost că fratele meu, Tibi Ușeriu, a scris această carte celebră ‚27 de pași’ și am avut o sumă de bani disponibilă pe care ne-am gândit să o investim în acest proiect. Și partea a doua, și cea mai importantă, a fost faptul că am mers la comunitate și am transmis mesajul că oamenii sunt actorii principali, ei sunt cei care au drumul acesta. Noi avem acest concept pe o distanță de 1400 de km, dar fără sufletele oamenilor, fără implicarea lor directă, și când vorbesc directă mă gândesc că aceste borne sunt montate chiar de ei, nu am fi putut realiza acest proiect”.

Alin Ușeriu reamintește faptul că Via Transilvanica este dedicat și centenarului, și sărbătoririi a 300 de ani a baronului Samuel von Brukenthal. „Povestea este simplă, comunitățile multe, insulele multe, dacă au un hău între ele rămân insule, dacă au un drum de legătură, dacă au o sinergie între ele, se transformă într-un arhipelag, ori asta este mare forță și asta este ceea ce cred eu că trebuie să fie în continuare proiectele naționale ale României”

Dar Alin se gândește și la alte modalități prin care turismul românesc poate fi ajutat. El spune că șansa turismului în România este turismul activ, este turismul în care omul se duce să se miște și să cunoască oamenii locului.

PUBLICITATE

„Pe Via Transilvanica asta este cartea noastră de vizită. România nu are altă soluție. Noi avem niște orășele, comparativ cu marile capitale europene și cele de artă, noi avem un litoral vai de capul lui. Dar avem și aceste regiuni foarte faine, foarte puternice ca și brand cum este Transilvania, Bucovina, Maramureșul, putem zice că și Dunărea, Delta Dunării, Dobrogea, deci iată că acestea pot fi deschizătorii unor noi porți în mentalitatea noastră”.

Alin Ușeriu

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Featured

“Măcar se mișcă ceva” – Ștefan Radu Crețu expune la artă.nonstop

Monika Tompos

Publicat

pe

Pe strada Tribunei numărul 13, în cel mai nou spațiu dedicat artei contemporane din Sibiu numit artă.nonstop, „măcar se mișcă ceva”. Este vorba despre noua (sau prima personală) expoziție a artistului binecunoscut deja în spațiul cultural sibian, Ștefan Radu Crețu.

Ștefan Radu Crețu este un artist vizual care locuiește în Sibiu. O persoană complicată, care crede că omul se depărtează de natura lui și se apropie prea mult de artificial.  Lucrările lui se întorc astfel către valorile naturale, reflectând simplitatea zilnică. Ele transpun prin interpretări abstracte elemente diferite ale evoluției și fuziunea dintre natură și tehnologie. Îi găsiți lucările în lume la Beelden aan Zee Museum din Olanda, în cadrul programului The Art in Public Places din Boynton Beach, Florida, sau pe promenada Căminului Cultural din Rășinari. De-a lungul carierei sale, Ștefan Radu Crețu a expus în Germania, Austria și Olanda fie în cadrul unor expoziții de grup, fie în cadrul expozițiilor personale. Ceea ce îl diferențiază de restul lumii este ideea de mişcare pe care o explorează în variate aspecte. Studiază mijloacele naturale de locomoție, care implică mișcarea în toată diversitatea ei – terestră, acvatică, aeriană, şi desfășoară o analiză comparată cu mijloace artificiale de locomoție.  După multe încercări de a-și motiva cercetările prin proiecte si realizări personale, a început să folosească mişcarea în variate proporții, legată de sursa de inspirație natural-artificială. A ajuns la nişte sinteze pe care le exprimă atât în forme bi cât si tri-dimensionale. Pentru a spori valoarea obiectivului, acordă importanță minimizării și abstractizării. În viața personală îl vedem mereu pe Ștefan prin Sibiu explorând mișcarea, orașul și natura pe bicicleta personală, cu Jaques, câinele său alături, în alergare.

PUBLICITATE

Ștefan Radu Crețu expune luna aceasta pentru prima dată într-o expoziție personală în Sibiu, la artă.nonstop, cel mai nou și fresh spațiu dedicat artei contemporane din oraș, de pe strada Tribunei numărul 13. Spune că nici nu și-a dat seama până când nu a vorbit cu noi că, de fapt, „măcar se mișcă ceva” este prima lui expoziție personală în Sibiu. Expoziții de grup a avut mai multe, printre care cele din cadrul Nopții Galeriilor și cele din cadrul proiectului Nostru. În rest au mai fost câteva vizite la atelier și cam atât.

„măcar se mișcă ceva

Prin expoziția sa, „măcar se mișcă ceva”, Ștefan Radu Crețu marchează încheierea unei perioade în care părea că totul (cultural) s-a oprit, și întoarcerea implicită la imaginea de „a părea că se mișcă” – o mișcare greoaie, adesea insesizabilă înspre ceva mai bun, atât de mult dorita direcție de mai bine, de normalitate în domeniul cultural local, național. Drumul spre normalitatea aceasta este pecetluit de stări și situații de multe ori aberant de absurde – depuneri de proiecte culturale care se implementează doar pe hârtie, raportări și bugete din burtă, hârțoage și birocrație nefuncționale, incompetență, amatorism și dezinteresul personalului din instituțiile de specialitate. Inspirat de toate acestea Ștefan a ales expresia ce a devenit titlul expoziției sale – „măcar se mișcă ceva”. Expresie folosită apoi ca scuză. Artistul încorporează apoi în lucrările sale atât mișcarea cât și absurditatea ei și a expresiei din titlu.

Este un critic al spațiului cultural sibian, din dorința de a-l îmbunătăți, de a-i acorda o valoare cu adevărat artistică și de a-l provoca să evolueze. Consideră că viața culturală în Sibiu este momentan destul de limitată, pentru pretenția de Capitală Culturală pe care încă ne-o însușim cu mândrie la mai bine de 10 ani după ce Sibiul a ocupat acest loc pe harta Europei. „Arta vizuală, cred ca este cel mai prost clasată”, spune el. „Nu i se simte lipsa pentru că nu are tradiție. Am încercat, în schimb, prin grupul Nostru să acoperim această lipsă, cu expoziții găzduite în spațiile Urbana, iar acest lucru a fost posibil pentru că domnul director Ovidiu Mircea este un iubitor de artă, însă ce lipsește orașului acesta este un Kunsthalle, un spațiu-muzeu dedicat artei vizuale, în special celei contemporane”, completează el.

Arta vizuală în Sibiu

Artiștii sibieni, ca Ștefan, expun în Sibiu preponderent în spații nonconformiste, fresh, fără pretenții și statut.

PUBLICITATE

„Dacă ești activ si țintești sus poți locui și lucra oriunde sau poți să fii în Berlin și să fii artist inactiv. Sau poți să locuiești într-un sat izolat dar să lucrezi, să depui aplicații și să scrii proiecte tari. Din acest punct de vedere pot spune că îmi pare un pic irelevantă locația unde este stabilit un artist. Sibiul este un oraș frumos, cu multe calități, dar incomplet. Tot ceea ce spun acum este o critică pur constructivă. Avem exemple în Cluj și Timișoara, orașe aspirante la statutul de Capitală Culturală, unde de asemenea nici acolo nu este totul roz, dar unde „măcar se mișcă ceva mai mult”. Titlul acesta a fost propus de fapt de artistul George Roșu , care m-a invitat să expun în spațiul artă.nonstop, și a fost atât de sintetic încât a fost o ofertă de nerefuzat. Mesajul a fost clar împărțit în două direcții, una se referă la lipsa de activitate în oraș și bine ca a mai preluat pandemia din vină, iar în al doilea rând, lucrările ar putea fi percepute ca simpliste, fără sens, dar bine că ele se mișcă, măcar au ceva interesant”, spune Ștefan.

Despre arta pe care o creează, Ștefan spune că pleacă in primul rând de la ironie , inclusiv autoironie, și prin această perspectiva călătorește în timp și face scenarii. „Îmi imaginez aceste scenarii, posibile , care marchează începutul universului – aici am supra uzat teoria panspermiei , de aceea în expozițiile mele apar monoliți – bolovanii cu urme de viață  – sau măcar voința de evoluție, până în prezent sau un viitor imaginat”, povestește el.

Iar despre viitorul artei contemporane în Sibiu, Ștefan este de părere că acesta ține de cât de mult insistă artiștii să expună:

„Cred că trebuie format un grup de lucru în direcția asta, în care să implicăm și autoritățile locale, Primăria Municipiului Sibiu. Din acest grup de lucru cred că pot rezulta niște soluții bune, dar cred că în ecuația asta nu trebuie implicați doar artiștii . Este o cauză care trebuie sa fie importantă pentru toată comunitatea. Ar putea fi un nou highlight al orașului, un punct de interes ce poate fi dezvoltat într-o viitoare strategie culturală a orașului, o reinventare care să pună Sibiul pe harta orașelor cool, care să atragă vizitatori și investitori, așa cum se întâmplă în Timișoara sau în Cluj. Avem mai toate ingredientele pentru a putea reuși, plus bonus, îl avem pe Dan Perjovschi”.

CITEȘTE MAI MULT
PUBLICITATE
PUBLICITATE
PUBLICITATE

DELGAZ

PUBLICITATE

Subiecte

ULTIMA ORĂ

CELE MAI CITITE