Connect with us

Reportaj

Carmen Chindriș dăruiește Sibiului Casa „Sus inima” pentru a ajuta bolnavii de cancer

Raluca Buduşan

Publicat

pe

Într-o Românie în care autoritățile se dovedesc mai mereu lipsite de inițiativă, în care prioritățile celor care ar trebui să facă sistemele și instituțiile statului să funcționeze într-o normalitate de care avem atâta nevoie sunt cu totul altele, într-o Românie pe care tot mai mulți români aleg să o părăsească, există oameni care nu și-au pierdut speranța. Ba, mai mult, acești oameni și-au adunat toate forțele și au început să schimbe! Să schimbe mentalități, să schimbe destine și, de ce nu, au început să schimbe părți din societate și să le ofere oamenilor ceea ce statul român nu este în stare. Sunt oameni ca noi, ca noi toți. Unii dintre ei au pus mână de la mână și construiesc în București cel mai mare și mai modern spital oncologic pentru copii din țară. La Iași, un antreprenor construiește case pentru nevoiași. La Sibiu, mai mulți oameni de afaceri s-au unit și au făcut cel mai modern liceu pe care l-a văzut județul, și lucrurile nu se opresc aici. Sâmbătă, Asociația „Sus inima” inagurează o casă dedicată persoanelor diagnosticate cu cancer și celor dragi acestora. O casă în care să învețe cum să trăiască cu un astfel de diagnostic și, cel mai important, să știe că nu sunt singuri în lupta pe care o duc.

Asociația „Sus inima” a fost înființată în anul 2015 de Carmen Chindriș. Ea este cea care a experimentat pe propria piele lipsa de suport psihologic din spitale și nevoia de sprijin moral atât a oamenilor diagnosticați cu boli grave, cât și a celor care îi însoțesc de a înțelege ce li se întâmplă. Tatăl ei a primit un astfel de diagnostic și, alături de el, a trăit momentele grele atât ale familiei sale, cât și pe ale celor internați alături de el. A fost atentă și a decis.

PUBLICITATE

„Atunci m-am hotărât să fac asociația asta. M-am gândit ca de ea să beneficieze toată lumea, dar am simțit că cea mai mare nevoie o au bolnavii de cancer. M-am uitat pe statistici și am văzut că diagnosticarea este în creștere și că, de la an la an, sunt tot mai mulți bolnavi. De atunci, n-am mai avut liniște. Am căutat profesioniști, cele mai bune modalități prin care să putem ajuta, am încercat să aflu câți oameni ar fi dispuși să primească ajutorul nostru, iar de anul acesta ideea mea a început să prindă contur”, spune Carmen.

La înființarea asociației i s-au alăturat alți doi oameni dispuși să facă totul pentru ca nicio persoană care suferă de cancer să nu treacă singură prin asta. Este vorba despre părintele Constantin Necula și Marie­­l­uise Knobloch. Ei sunt cei doi vicepreședinți ai Asociației „Sus inima”, o asociație al cărei puls este dat de comunitate și voluntari. Toți acei oameni care se implică și donează pentru ca misiunile ei să fie duse la împlinire.

Casa „Sus inima”

PUBLICITATE

Casa „Sus inima” a luat naștere la etajul renovat al unei case de pe Strada Constantin Noica, Nr.26, la două minute de mers pe jos de Spitalul Municipal Sibiu. Sunt 150 de metri pătrați care pot fi folosiți, împărțiți în trei dormitoare, un living, două băi cu duș, respectiv cadă și o toaletă de serviciu.

„L-am închiriat ca un apartament din care am reușit, sperăm noi, să facem o casă „Sus inima”. O casă caldă, plăcută, în care să te simți în siguranță. Aici vom oferi suport psihologic, vom face grupuri de suport pentru persoanele care sunt diagnosticate cu cancer. Vor fi grupuri de bărbați și grupuri de femei, pentru ca fiecare dintre ei să se poată simți în largul lor, vom avea grupuri de suport pentru aparținători în așa fel încât persoanele care au pe cineva diagnosticat în familie să știe cum să le vorbească. Trebuie să fim conștienți de faptul că, atunci când o persoană primește un astfel de diagnostic, ea se transformă, pentru că șocul este mare. Atunci trebuie relaționat diferit și asta o să învățăm să facem aici. Cum să trecem prin cancer împreună. De fapt, asta este misiunea noastră. Vom avea și grupuri de suport pentru persoane care au pierdut pe cineva drag. Toate aceste grupuri vor avea maxim opt persoane”, mai spune Carmen.

Dar asta nu va fi tot tot. În Casa „Sus inima” se va face terapie prin artă cu Laura Burnete, astfel încât cei care nu se pot exterioriza să o facă prin artă, iar doctorul în biologie, Ghizela Vonica, va face cursuri de nutriție în cadrul cărora va da sfaturi cu privire la alimentație, va vorbi despre plantele anticancer și ce este contraindicat să mâncăm. Nu va scrie rețete, nu va da scheme de alimentație, ci doar sfaturi și îndrumări.

PUBLICITATE
IMG_6540
IMG_6541
IMG_6565

Cazare pentru cei care fac radioterapie

Casa „Sus inima” are și șapte locuri care pot fi puse la dispoziția celor care fac radioterapie în Sibiu. Paturile au fost puse în casă la recomandarea medicului Adrian Moga, care este radioterapeut.

„Am decis să oferim și cazare pentru cei care vin la radioterapie. Domnul doctor ne-a mărturisit că sunt multe persoane care renunță la radioterapie pentru că nu își permit cazarea. Acestă procedură medicală se face între patru și șapte săptămâni. Asta înseamnă că o persoană are nevoie de cazare pentru o lună, o lună și jumătate. Din câte am înțeles, există un aparat de radioterapie la patru județe. Sibiul are, iar asta înseamnă că cei din Vâlcea, Alba sau Hunedoara nu au, iar bolnavii sunt nevoiți să vină la Sibiu sau să meargă la Cluj. Acești oameni trebuie să beneficieze de cazare, iar noi încercăm să acoperim cât de bine vom putea și partea aceasta”, spune Carmen.

PUBLICITATE

Tot ceea ce oferă asociația este gratuit. Carmen spune că i s-a recomandat ca doar la cazare să pună o taxă modică, ce nu va depăși 20 de lei și asta doar pentru responsabilizarea celor care vin.

Casa „Sus inima” este deschisă de sâmbătă, 21 septembrie. A fost gândită de oameni cu spirit care au știut că pot schimba ceva, este susținută de oameni cu inimă mare, care au înțeles cât de important este să reacționăm împreună și așteaptă oameni care îi vor da viață.

„Suportul psihologic este foarte important într-o luptă cu o boală cum este cancerul. Este important atât pentru cei diagnosticați, cât și pentru familiile lor. În familie trebuie să rămână doar iubirea, iar noi le oferim posibilitatea să-și descarce toată suferința. Se poate trăi cu cancer, iar noi suntem aici pentru fiecare persoană care ne solicită ajutorul și vom face tot ce se poate pentru fiecare în parte”, spune Carmen Ghindriș.

PUBLICITATE

Cine este Carmen Chindriș?

Carmen este absolventă a Facultății de Business a Universității Babeş Bolyai din Cluj, este mamă și președinte al Asociației „Sus inima”. Întotdeauna preocupată de ajutorarea celor în nevoie, în timp ce-și ducea tatăl diagnosticat cu cancer prin spitale, a auzit strigătul și a văzut suferința celor aflați în aceeași situație ca ei și a decis să facă ceva. Din toate provocările pe care le are, Carmen spune că cel mai dificil lucru este să știi că ești responsabil de administrarea banilor pe care cetățenii îi donează sau îi investesc în acest proiect social.

Oricine își dorește să sprijine Asociația „Sus inima” și pe oamenii implicați în ea pot dona în contul:

PUBLICITATE

RO59BTRLRONCRT0329488001

IMG_6566
IMG_6563
IMG_6560

PUBLICITATE
PUBLICITATE
Comentează

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Educatie

Omul care a făcut copiii „să evolueze armonios și fericiți, într-un mediu cât mai natural”

Monika Tompos

Publicat

pe

În urmă cu mai bine de doi ani, Paul Dărășteanu, educator de meserie, a fost cel care a inițiat ideea de a împleti educația cu ecologia, cu mersul cu bicicleta (utilitară) și cu descoperirea activităților în natură dedicate copiilor. Așa a creat Asociația Școala Trimitoare, care se călăuzește după principiul prevenției și consideră că educația timpurie și de calitate poate fi importantă pentru multe din problemele societății noastre.

Paul crede că fiecare copil se confruntă în România cu provocări diferite, în funcție de mediul de proveniență, dar că toți ar trebui să evolueze armonios și fericiți, într-un mediu cât mai natural, indiferent unde s-au născut, și astfel spune că Asociația Școala Trimitoare se ocupă de educație inclusivă outdoor.

Scopul principal pentru care a înființat acest ONG a fost crearea unui cadru din care să se nască prima grădiniță și școală primară cu adevărat incluzivă din România, unde conform visului lui Paul, copii din orașe, din sate, de diferite etnii, sau copii proveniți din sistemul de asistență socială, dar și cei cu dizabilități, vor putea învăța împreună, fără diferențe.  Este de părere că este important să rupem granița dintre rural și urban, deși copiii au nevoi diferite: cei din mediul urban trebuie depărtați de tablete și de lucruri pe care le primesc fără să facă ceva pentru ele, iar cei din mediul rural, care au puține posibilități, trebuie să primească în primul rând educație pentru a putea să depășească acest mediu. Până să realizaze acest pas însă, el plănuiește să înființeze o tabără pentru copii în comuna Întregalde din Munții Apuseni, unde copiii să descopere viața de altă dată, în armonie cu natura și cu meșteșugurile sau tradițiile ei.

PUBLICITATE

„Școala Trimitoare s-a născut din dorința mea de a face educație, dar fără să fiu restrâns de sistemul de învățământ, și să implic în acest demers mai mulți copii din medii defavorizate”, spune Paul. „Din ideile astea s-au născut un curs de germană pe care l-am făcut într-un sat de rromi, acum am cursuri de germană în Rășinari, iar pe tema de patrimoniu ne ocupăm de o șură în Munții Apuseni. Acesta este proiectul cel mai mare actual, prin care încercăm să acoperim cu paie o șură veche din comuna Întregalde. Apoi ne dorim să facem acolo o tabără pentru copii unde aceștia să poată să vină și să trăiască așa cum se trăia odată, să învețe meșteșuguri diferite, să stea în natură și să vadă că mobilul și laptopul sunt lucruri ok, dar că există și alternative, reușind mai apoi să tragă o concluzie cu privire la echilibrul dintre virtual și real”, mai adaugă el.

Paul spune că cei mici înțeleg la nivel teoretic faptul că activitățile offline sunt frumoase, dar că ceea ce îi fascinează cu adevărat este lucrul practic, manual: „acest lucru îl vedem și la activitățile de la grădiniță de exemplu. Cu cât acestea sunt mai teoretice cu atât mai plictisiți sunt copiii. Dar când îi pui să facă efectiv un lucru practic, cu mâinile, să lipească ceva, să încerce lucruri noi, inclusiv dacă faci o prezentare, cum învățăm noi cuvinte în germană de exemplu, dacă îi dai și un obiect aferent să îl țină în mână când învață un cuvânt, deja este un lucru fantastic pentru ei”.

În perioada de pandemie, acesta a ales să continue activitățile cu copiii, gândind câteva povești audio pentru aceștia, tocmai în ideea de a evita ca ei să petreacă mult timp urmărind un ecran.

Despre proiectul pe care l-a inițiat în munții Munții Apuseni, realizarea unei tabere pentru copii, spune că acesta este menit să ofere o experiență practică despre cum era să trăiești odata la sat. S-a inspirat din propria lui experiență de viață a ultimilor 10 ani de când vizitează zona și consideră că tocmai experiența practică prin care realizezi ceva practic l-a schimbat enorm. „Acum știu și eu cum arată un frasin, un măr, un mesteacăn, un prun. Nu îmi mai e frică de o vacă. Eu sunt bucureștean, am crescut la oraș, nu am avut țară. În Munții Apuseni am învățat să lucrez cu lemnul, am învățat această tehnică de a acoperi o șură cu paie și am cunoscut oameni și am văzut cum trăiesc ei și ce valori au aceștia. Am descoperit acolo liniștea de care ai parte doar în zone precum cele din Munții Apuseni”, povestește Paul. 

În Sibiu, s-a remarcat la începutul proiectului Școala Trimitoare prin activitățile pe care le-a organizat cu copiii cu o bicicletă utilitară în cadrul câtorva evenimente din oraș, ca de exemplu Street Delivery Sibiu sau Zilele Vecinătății. „Ideea de cargobike a fost primul lucru la care m-am gândit atunci când am făcut asociația, motiv pentru care imaginea reprezintă și logo-ul nostru. În primul rând această bicicletă atrage copiii și nu mai trebuie să trec la alte tertipuri pentru a le acapara atenția, ci pur și simplu vin cu bicicleta aceea și toată lumea vrea să se uite la ea și să se dea cu ea.”

Despre activitățile lui și despre inițiativele Asociației Școala Trimitoare puteți citi mai multe pe pagina de facebook/scoalatrimitoare.

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Reportaj

Via Transilvanica: Povestea drumului care leagă țara la pas a ajuns la kilometrul 800

Monika Tompos

Publicat

pe

În anul 2017, a fost pusă prima cărămidă a unui drum unic, spectaculos, care urma să traverseze România, la mănăstirea din Putna. În 2022, 1.400 de km mai târziu, la Drobeta-Turnu Severin, Via Transilvanica va fi gata de parcurs de către iubitorii de drumeții simple, în care să redescopere natura, valorile tradiționale și autenticitatea comunităților noastre. 

Via Transilvanica a pornit de la ideea lui Alin Ușeriu, căruia i-a plăcut mereu să-și petreacă vacanțele mergând pe jos, după spusele fratelui său, ultramaratonistul Tibi Ușeriu. Astfel a decis să facă un pas înainte de la gândul că ar fi extraordinar de util și de fain să existe în România un traseu care să lege țara de la un capăt la altul și să inițieze alături de Asociația Tășuleasa Social marcarea și amenajarea unui traseu turistic și de pelerinaj. Unicitatea lui este dată în primul rând de faptul că străbate 10 județe – Mehedinți, Caraș-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Harghita, Mureș, Bistrița-Năsăud și Suceava. Pornește curajos de la Putna, din Bucovina, străbate liniștit Transilvania și se încheie maiestuos la Drobeta-Turnu Severin, pe malul Dunării.

PUBLICITATE

Lucrări de artă de 230 kg

Specific Via Transilvanica este fiecare kilometru, care are în dotare o bornă de andezit sculptată individual, oferind astfel de-a lungul traseului 1.400 de mici lucrări de artă. Dar nu chiar mici, fiecare bornă cântărind 230 kg. Când Asociația Tășuleasa Social a pornit la acest drum, și-au imaginat că vor termina drumul, într-un interval optimist de timp, între 10 și 30 de ani, dar iată, câțiva ani mai târziu, au ajuns deja la kilometrul 800 și speră că peste doar un an îl vor și termina.

Pentru drumeți a fost lansată, odată cu inaugurarea tronsoanelor deja amenajate, și aplicația pentru mobil Via Transilvanica, precum și un ghid turistic detaliat, care poate fi găsit pe pagina online viatransilvanica.com.

Odată cu montarea bornei care înfățișează portretul lui Samuel Von Brukenthal, la Micăsasa, în onoarea guvernatorului Transilvaniei, echipa de la Tășuleasa s-a unit pe Via Transilvanica cu echipa Ambulanța pentru Monumente, unde au avut șansa de a participa împreună la șantierul de suflet numit „Punerea în siguranță a Conacului Brukenthal din Micăsasa”. Echipele își doresc c,a într-o lume și o țară în care am pierdut aprecierea pentru lucrul practic, să apropie oamenii de munca fizică, pusă într-un context special, și anume apropierea omului de monument.

Am stat cu acest prilej de vorbă cu Alin Ușeriu despre ce este Via Transilvanica, despre cum astfel de demersuri ne unesc, despre ce reprezintă Via Transivanica pentru noi și despre valorile României și șansa țării noastre de a se afirma pe planul turistic național și internațional.

PUBLICITATE

„Via Transilvanica oferă exact ce are de oferit România”

„Via Transilvanica este drumul de lungă distanță pe care nu ai voie să te pierzi. Noi așa ne-am gândit, că ar fi foarte foarte necesar ca România să aibă o diagonală, care să pună în valoare toate etapele și etajele importante din România, în special din Translivania – cele istorice, cele naturale și cele rurale. Din punctul nostru de vedere, Via Transilvanica oferă exact ce are de oferit România, fără să facem o investiție suplimentară, fără să facem pârtii de schi, fără să facem hoteluri superfrumoase, megacostisitoare, ci doar prim promovarea celor două valori pe care le putem exploata deja, patrimoniul rural și patrimoniul natural”, spune Alin Ușeriu, povestind cu drag despre acest proiect. „Odată cu amenajarea acestui drum am descoperit o cu totul altă țară. Și nu eram niște oameni neumblați. Eram niște oameni care credem noi că am umblat destul: Tășuleasa Social a făcut sute de proiecte, care a lucrat cu sute de mii de voluntari și a avut peste un milion de beneficiar direcți, dar acest proiect ne-a învățat că țara la pas este o valoare aproape inestimabilă, aproape de necumpărat pe care o are România.”

„Am găsit o salbă de nestemate – aproape fiecare comunitate are câte o biserică, câte un conac, și case tradiționale extraordinar de frumoase care merită nu numai puse în valoare, dar mai ales protejate, pentru că nu suntem și mai ales nu am fost în stare măcar să le punem în siguranță. Așa s-a întâmplat  și întâlnirea cu Ambulanța pentru Monumente. Am stat o săptămână cu ei la Micăsasa și felul în care fac ei lucrurile și dragul cu care lucrează pentru aceste monumente și cum fac ei să le pună în siguranță ne-a umplut de admirație și respect. Și sper ca aceste întâlniri să continue pentru că acest drum, acest colier pe care l-am pus Transilvaniei și României are enorm de multe nestemate de felul acesta, care în primul rând au nevoie să fie puse în siguranță.”, mai spune Alin, explicând cât de repede se degradează toate clădirile valoroase, dar care sunt lăsate în paragină.

„Fără sufletele oamenilor nu am fi putut realiza acest proiect”

Totul a pornit în mare viteză, după cum povestește Alin. „A trebuit să ne mișcăm foarte repede și din cauza asta ne-am pornit cu mare curaj – acum știu că a fost curaj, atunci pot să spun că a fost și inconștiență. Și marele noroc a fost că fratele meu, Tibi Ușeriu, a scris această carte celebră ‚27 de pași’ și am avut o sumă de bani disponibilă pe care ne-am gândit să o investim în acest proiect. Și partea a doua, și cea mai importantă, a fost faptul că am mers la comunitate și am transmis mesajul că oamenii sunt actorii principali, ei sunt cei care au drumul acesta. Noi avem acest concept pe o distanță de 1400 de km, dar fără sufletele oamenilor, fără implicarea lor directă, și când vorbesc directă mă gândesc că aceste borne sunt montate chiar de ei, nu am fi putut realiza acest proiect”.

Alin Ușeriu reamintește faptul că Via Transilvanica este dedicat și centenarului, și sărbătoririi a 300 de ani a baronului Samuel von Brukenthal. „Povestea este simplă, comunitățile multe, insulele multe, dacă au un hău între ele rămân insule, dacă au un drum de legătură, dacă au o sinergie între ele, se transformă într-un arhipelag, ori asta este mare forță și asta este ceea ce cred eu că trebuie să fie în continuare proiectele naționale ale României”

Dar Alin se gândește și la alte modalități prin care turismul românesc poate fi ajutat. El spune că șansa turismului în România este turismul activ, este turismul în care omul se duce să se miște și să cunoască oamenii locului.

PUBLICITATE

„Pe Via Transilvanica asta este cartea noastră de vizită. România nu are altă soluție. Noi avem niște orășele, comparativ cu marile capitale europene și cele de artă, noi avem un litoral vai de capul lui. Dar avem și aceste regiuni foarte faine, foarte puternice ca și brand cum este Transilvania, Bucovina, Maramureșul, putem zice că și Dunărea, Delta Dunării, Dobrogea, deci iată că acestea pot fi deschizătorii unor noi porți în mentalitatea noastră”.

Alin Ușeriu

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Featured

“Măcar se mișcă ceva” – Ștefan Radu Crețu expune la artă.nonstop

Monika Tompos

Publicat

pe

Pe strada Tribunei numărul 13, în cel mai nou spațiu dedicat artei contemporane din Sibiu numit artă.nonstop, „măcar se mișcă ceva”. Este vorba despre noua (sau prima personală) expoziție a artistului binecunoscut deja în spațiul cultural sibian, Ștefan Radu Crețu.

Ștefan Radu Crețu este un artist vizual care locuiește în Sibiu. O persoană complicată, care crede că omul se depărtează de natura lui și se apropie prea mult de artificial.  Lucrările lui se întorc astfel către valorile naturale, reflectând simplitatea zilnică. Ele transpun prin interpretări abstracte elemente diferite ale evoluției și fuziunea dintre natură și tehnologie. Îi găsiți lucările în lume la Beelden aan Zee Museum din Olanda, în cadrul programului The Art in Public Places din Boynton Beach, Florida, sau pe promenada Căminului Cultural din Rășinari. De-a lungul carierei sale, Ștefan Radu Crețu a expus în Germania, Austria și Olanda fie în cadrul unor expoziții de grup, fie în cadrul expozițiilor personale. Ceea ce îl diferențiază de restul lumii este ideea de mişcare pe care o explorează în variate aspecte. Studiază mijloacele naturale de locomoție, care implică mișcarea în toată diversitatea ei – terestră, acvatică, aeriană, şi desfășoară o analiză comparată cu mijloace artificiale de locomoție.  După multe încercări de a-și motiva cercetările prin proiecte si realizări personale, a început să folosească mişcarea în variate proporții, legată de sursa de inspirație natural-artificială. A ajuns la nişte sinteze pe care le exprimă atât în forme bi cât si tri-dimensionale. Pentru a spori valoarea obiectivului, acordă importanță minimizării și abstractizării. În viața personală îl vedem mereu pe Ștefan prin Sibiu explorând mișcarea, orașul și natura pe bicicleta personală, cu Jaques, câinele său alături, în alergare.

PUBLICITATE

Ștefan Radu Crețu expune luna aceasta pentru prima dată într-o expoziție personală în Sibiu, la artă.nonstop, cel mai nou și fresh spațiu dedicat artei contemporane din oraș, de pe strada Tribunei numărul 13. Spune că nici nu și-a dat seama până când nu a vorbit cu noi că, de fapt, „măcar se mișcă ceva” este prima lui expoziție personală în Sibiu. Expoziții de grup a avut mai multe, printre care cele din cadrul Nopții Galeriilor și cele din cadrul proiectului Nostru. În rest au mai fost câteva vizite la atelier și cam atât.

„măcar se mișcă ceva

Prin expoziția sa, „măcar se mișcă ceva”, Ștefan Radu Crețu marchează încheierea unei perioade în care părea că totul (cultural) s-a oprit, și întoarcerea implicită la imaginea de „a părea că se mișcă” – o mișcare greoaie, adesea insesizabilă înspre ceva mai bun, atât de mult dorita direcție de mai bine, de normalitate în domeniul cultural local, național. Drumul spre normalitatea aceasta este pecetluit de stări și situații de multe ori aberant de absurde – depuneri de proiecte culturale care se implementează doar pe hârtie, raportări și bugete din burtă, hârțoage și birocrație nefuncționale, incompetență, amatorism și dezinteresul personalului din instituțiile de specialitate. Inspirat de toate acestea Ștefan a ales expresia ce a devenit titlul expoziției sale – „măcar se mișcă ceva”. Expresie folosită apoi ca scuză. Artistul încorporează apoi în lucrările sale atât mișcarea cât și absurditatea ei și a expresiei din titlu.

Este un critic al spațiului cultural sibian, din dorința de a-l îmbunătăți, de a-i acorda o valoare cu adevărat artistică și de a-l provoca să evolueze. Consideră că viața culturală în Sibiu este momentan destul de limitată, pentru pretenția de Capitală Culturală pe care încă ne-o însușim cu mândrie la mai bine de 10 ani după ce Sibiul a ocupat acest loc pe harta Europei. „Arta vizuală, cred ca este cel mai prost clasată”, spune el. „Nu i se simte lipsa pentru că nu are tradiție. Am încercat, în schimb, prin grupul Nostru să acoperim această lipsă, cu expoziții găzduite în spațiile Urbana, iar acest lucru a fost posibil pentru că domnul director Ovidiu Mircea este un iubitor de artă, însă ce lipsește orașului acesta este un Kunsthalle, un spațiu-muzeu dedicat artei vizuale, în special celei contemporane”, completează el.

Arta vizuală în Sibiu

Artiștii sibieni, ca Ștefan, expun în Sibiu preponderent în spații nonconformiste, fresh, fără pretenții și statut.

PUBLICITATE

„Dacă ești activ si țintești sus poți locui și lucra oriunde sau poți să fii în Berlin și să fii artist inactiv. Sau poți să locuiești într-un sat izolat dar să lucrezi, să depui aplicații și să scrii proiecte tari. Din acest punct de vedere pot spune că îmi pare un pic irelevantă locația unde este stabilit un artist. Sibiul este un oraș frumos, cu multe calități, dar incomplet. Tot ceea ce spun acum este o critică pur constructivă. Avem exemple în Cluj și Timișoara, orașe aspirante la statutul de Capitală Culturală, unde de asemenea nici acolo nu este totul roz, dar unde „măcar se mișcă ceva mai mult”. Titlul acesta a fost propus de fapt de artistul George Roșu , care m-a invitat să expun în spațiul artă.nonstop, și a fost atât de sintetic încât a fost o ofertă de nerefuzat. Mesajul a fost clar împărțit în două direcții, una se referă la lipsa de activitate în oraș și bine ca a mai preluat pandemia din vină, iar în al doilea rând, lucrările ar putea fi percepute ca simpliste, fără sens, dar bine că ele se mișcă, măcar au ceva interesant”, spune Ștefan.

Despre arta pe care o creează, Ștefan spune că pleacă in primul rând de la ironie , inclusiv autoironie, și prin această perspectiva călătorește în timp și face scenarii. „Îmi imaginez aceste scenarii, posibile , care marchează începutul universului – aici am supra uzat teoria panspermiei , de aceea în expozițiile mele apar monoliți – bolovanii cu urme de viață  – sau măcar voința de evoluție, până în prezent sau un viitor imaginat”, povestește el.

Iar despre viitorul artei contemporane în Sibiu, Ștefan este de părere că acesta ține de cât de mult insistă artiștii să expună:

„Cred că trebuie format un grup de lucru în direcția asta, în care să implicăm și autoritățile locale, Primăria Municipiului Sibiu. Din acest grup de lucru cred că pot rezulta niște soluții bune, dar cred că în ecuația asta nu trebuie implicați doar artiștii . Este o cauză care trebuie sa fie importantă pentru toată comunitatea. Ar putea fi un nou highlight al orașului, un punct de interes ce poate fi dezvoltat într-o viitoare strategie culturală a orașului, o reinventare care să pună Sibiul pe harta orașelor cool, care să atragă vizitatori și investitori, așa cum se întâmplă în Timișoara sau în Cluj. Avem mai toate ingredientele pentru a putea reuși, plus bonus, îl avem pe Dan Perjovschi”.

CITEȘTE MAI MULT
Ad
PUBLICITATE
PUBLICITATE

DELGAZ

PUBLICITATE

Subiecte

ULTIMA ORĂ

CELE MAI CITITE