Don Juan vine din război

Cronică de teatru După Ödön von Horváth Regia: Anca Bradu Spectacolul urmăreşte destinul unui bărbat care se întoarce din război într-o lume unde bărbaţii nu mai există decât în amintirile iubitelor lor. Femeile, asemeni unor pisici înfierbântate, umplu străzile şi barurile, se tânguiesc şi se iubesc între ele, fericite că războiul a luat sfârşit. Unicul bărbat din oraş devine şi cel mai fermecător, accesibil şi cu toate acestea inabordabil. Bântuit de imaginea iubitei părăsite, cuprins de vină şi în căutarea unui sens nou de a exista, el se plimbă prin gândurile şi paturile femeilor în căutarea a ceva familiar. Nu găseşte niciodată ceea ce caută, un destin tragic se naşte şi, odată cu el, figura unui Don Juan. Tragică este şi condiţia femeilor, obligate să concureze cu amintirea vagă a iubitei moarte. În ciuda acestui enorm potenţial dramatic şi a premisei unui spaţiu de joc gândit „altfel”, cu impresia de cabaret, spectacolul este un rateu. Spaţiul care se vrea a fi grandios, este de fapt doar mult prea mare, scenografia rămâne doar în intenţie expresionistă, iar jocul actorilor este lipsit de credibilitate. Excepţie fac Dana Taloş, bunica logodnicei moarte, o figură monarhică, dar pe alocuri prea imobilă, şi Mariana Mihu, o fiinţă elegantă, care îşi foloseşte vocea mereu într-o manieră nobilă, demnă, aici în rolul văduvei care îi oferă adăpost bărbatului, mamă a două fete seduse pe rând de acesta. Regizoarea nu ne-a lăsat să înţelegem personajele şi i-a lipsit pe actori de integritate. Ce rămâne este doar o emfază actoricească ce devine kitsch în încercarea de a stoarce prea multă emoţie, prin supralicitarea tonurilor mieroase sau a strigătelor goale. O lume inflaţionistă – inflaţie de femei şi sentimente. Ioana Mălău