Triunghiul Bermudelor la Zilele Hungarikum

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Am vrut şi eu să mănânc nişte gulyás (gulaş), să degust nişte vinuri ungureşti EzerJó şi să ascult csárdás (ceardaş), dansat în costume populare maghiare, atunci când m-am dus, în urmă cu două săptămâni, la Zilele Hungarikum, la Muzeul Astra din Dumbravă. De-abia aşteptam să intru în atmosfera unei sărbători a tradiţiilor şi culturii vecinilor şi compatrioţilor noştri, dar nu pentru că ne sunt vecini şi compatrioţi, ci pentru că preţuiesc cultura oricărui popor. Înainte să ajung, simţeam deja aroma proaspătă şi acrişoară a vinului alb EzerJó, înghiţeam în sec gândindu-mă la concertul de miresme de paprică, ceapă, roşii, ardei, usturoi şi carne bine fiartă a gulaşului, şi mă vedeam stând la umbră, savurând toate acestea în timp ce fuste albe, tivite şi brodate cu roşu şi verde, s-or învârti alături de veste negre, chiuind într-un ceardaş care să scoată foc din strunele viorilor. Am avut grijă să nu întârzii. ªtiam că degustarea de vinuri trebuia să fie la orele 14, dar în program nu scria exact în ce loc din muzeu avea să fie. Am bătut cărările muzeului la acea oră şi, surprinzător, nici urmă de vreo sticlă de vin la vedere. Apoi, m-am uitat să văd dacă se fac pregătiri pentru degustarea de gulaş, programată la orele 15. Am văzut nişte ceaune pe foc, însă lângă ele era cel puţin o nuntă, la cort, dacă nu chiar două. Lângă ceaune, nimeni. M-am gândit că nu poate fi acolo, chiar lângă nuntaşi. M-am întors la scena de pe lac, unde, la orele 16, ar fi trebuit să fie dansurile populare şi ceardaş, gândindu-mă că s-ar putea ca şi celelalte evenimente din program să aibă loc tot acolo. Câteva zeci de adolescenţi, îmbrăcaţi în două feluri de tricouri, de culori diferite, ca la echipele de fotbal, dansau pe scenă încă de la orele 15. Nimeni nu a anunţat nimic, pur şi simplu s-a dat drumul la muzică şi s-au pornit să danseze, în tricouri, ca şi cum ar fi fost un fel de repetiţie sau un concurs şcolar. Câteva grupuri de privitori se adunaseră pe bănci şi aplaudau din când în când. Văzând că totul e organizat atât de bine, am plecat mulţumit că a trebuit să umblu prin soarele puternic din miezul zilei, după un gulaş atât de bun, un vin excelent, cum niciodată n-am băut, şi un dans în costume populare atât de viu colorate. Alţii, mai norocoşi, or fi mâncat, or fi băut şi or fi văzut şi costume ungureşti. Eu nu, aşa că a trebuit să mi le imaginez. Acum, în ciuda aparenţelor, nici măcar nu mai cred că am fost în Muzeul din Dumbravă. Mihai Curtean