3.1 C
Sibiu
luni, noiembrie 25, 2024

Publicitate electorală

spot_imgspot_img

eveniment

Yvonne, prințesa fără de noroc

Cele mai citite

O nouă premieră la secția germană a naționalului sibian a prilejuit publicului germanofil, dar nu numai, o (re)întâlnire cu talentatul domn Botond Nagy, regizorul cunoscut sibienilor pentru montarea Heddei Gabler de Ibsen. Și de data aceasta, alegerea regizorului merge spre un text important, și anume Yvonne, principesa Burgundiei, de Witold Gombrowicz, din 1935, o tragicomedie despre nefericita poveste a unei prințese prinse în acolada nemiloasă a unei lumi superficiale, în care normele sociale și formele fără fond primează în fața oricărei porniri naturale, sincere și reale. În Yvonne, afirmă regizorul, „vorbesc despre o lume neomenesc de utopică, unde umanul și umanoidul încearcă să supraviețuiască, să lupte pentru a rămâne în mijlocul centrului.”

Povestea pe scurt

Povestea tragicomică a Yvonnei poate fi rezumată în câteva cuvinte. Prințul Philippe, moștenitorul tronului, întâlnește în timpul unei plimbări o tânără fată, fără farmec, total lipsită de atractivitate: Yvonne este apatică, timidă, anemică, temătoare și plictisitoare. Încă din prima clipă, prințul nu o poate suferi, îl enervează la culme, dar în același timp nu suportă să se simtă constrâns s-o disprețuiască pe biata Yvonne. O revoltă se naște în sufletul prințului, contra legilor naturii și ale societății care comandă tinerilor să nu se îndrăgostească decât de fete seducătoare: „Nu mă voi supune, mă voi îndrăgosti de ea!” Lansează astfel o sfidare și o provocare tuturor și devine logodnicul Yvonnei. Introdusă la Curtea regală în calitate de logodnica prințului, Yvonne devine un factor de descompunere. Prezența sa mută, temătoare, multiplele sale carențe relevă fiecăruia propriile falii, propriile vicii, propriile neajunsuri, propriile crime, propriile secrete… Prezența ei acționează asemenea unei hârtii de contrast care scoate în evidență toată violența latentă, toată urâciunea și viciul unei lumi aflate la confluența grotescului și a dezumanizării. Muțenia, sălbăticia, pasivitatea Yvonnei pun familia regală într-o situație dificilă, iar nefericirea naturală a acestei tinere fete declanșează asocieri de idei periculoase, trezesc suspiciuni și povești de mult îngropate. O epidemie de râsete grotești invadează Curtea regală. Regele își amintește de păcate mai vechi, regina, în mod secret, grafomană și poetesă, nu mai poate ascunde oroarea care i-o provoacă propriile poeme: descoperă că seamănă cu Yvonne. Se nasc bănuieli absurde, iar prostia și nonsensul progresează zi de zi, fiecare le resimte, chiar și prințul, dar nu știe cum să le remedieze: se simte absurd față de Yvonne și logodna lor și încearcă să scape din această poveste care pulsează de violența latentă față de victima care se îndrăgostește de propriul călău. Încercând să scape de această situație o sărută pe o doamnă de la curte, care era favorita sa și se logodește cu aceasta din urmă, după ce o părăsește pe Yvonne. Dar o adevărată ruptură este imposibilă: Prințul știe că Yvonne se va gândi mereu la el, că își va imagina cum ar fi fost povestea lor de iubire, Yvonne îl ține captiv într-o iluzie periculoasă din care vrea să scape. Și atunci se hotărăște să o omoare. Regele, Șambelanul, Regina și Prințul încearcă, fiecare în parte, să o ucidă pe Yvonne. A o ucide pur și simplu este peste putințele lor: ar părea un gest prea prostesc, prea absurd, niciun motiv formal nu ar justifica un asemenea gest, toate convențiile sociale se opun . Bestialitatea, sălbăticia, prostia și nonsensul devin din ce în ce mai acute, culminând cu sfaturile Șambelanului care le propune să organizeze crima salvând, în același timp, toate aparențele majestății, eleganța și superioritatea… va fi o crimă fără voia nimănui, un accident la masă, un os de caras și o principesă moartă. Uneltirea reușește și Curtea regală își regăsește liniștea, toate intră în firescul lor…

Punerea în scenă: o experiență incomodă

O asemenea magmă textuală a stat la baza montării lui Botond Nagy. Miza evidentă a textului merge înspre accentuarea elementelor de grotesc și de comic care au ca scop neutralizarea traumei dezagreabile ale piesei, fără a atenua, pentru aceasta, luciditatea și cinismul, naturalismul situațiilor și al personajelor. Victime și călăi, o lume derizorie în care violența și ferocitatea reglează majoritatea raporturilor umane, în care oricine poate deveni următorul, absurdul și nonsensul acestei gratuități a violenței sunt resorturile fine care coagulează straturile textuale în liniile de forță ale reprezentației. Ne aflăm în fața metaforei propriei noastre descompuneri și urâțenii, fragili și fără apărare, atât în binele nostru, cât și în răul nostru, neputința noastră, fricile noastre toate se ascund temătoare după pereții transparenți ai corectitudinii politice și ai normelor reglementate și asistăm, fericiți și eliberați, că am mai scăpat odată, la lapidarea simbolică a nefericitei Yvonne. Care este valoarea unei feminități fruste, necosmetizate într-o lume de celuloid populată și poluată de femei-obiect, în care sexualitatea devine, dintr-un act natural, dintr-o împlinire armonioasă, un arsenal pornografic lasciv și abrutizant?

Personajele, de la fantasme erotice la timiditate

Regizorul păstrează în integralitate distribuția piesei, la care adaugă sau aglutinează câteva entități scenice care vin să expliciteze, să dinamizeze sau să integreze sensurile auxiliare ale reprezentației: Voyeur-ul (Daniel Plier) cu diferitele sale ipostaze contemporane, paparazzo, cameramanul avid de spectaculos, de sânge, este martorul omniprezent al scenelor cheie care conjugă violența și intensificarea situațiilor de criză; Lady Gorgones  (Cristina Blaga, Ioana Cosma, Gabriela Pîrlițeanu), o triadă feminină seducătoare și lubrică, femeia-obiect, sclava și stăpâna fantasmelor erotice ale celor a căror masculinitate nu se poate dezinhiba altfel. Fie că ilustrează tablouri vivante, fie că este parte activă în arealul scenic, acest corpus seducentis cu trei ramificații, este manipulat pentru a provoca plăcerea bărbatului. Îmbrăcate în costume de latex albe, pe tocuri, machiate și coafate identic, dansează provocator, agățate în lanțuri, se cambrează ostentativ, iar intrările și ieșirile lor din scenă, pe ritmuri de techno și electro (Nicholas Jaar) intensifică șarja erotică care scurtcircuitează scena, într-un puternic contrapunct cu pura și inocenta Yvonne și instalează definitiv sensul existențelor de pe scenă sub „anarhia nelimitată a formei”. Un alt personaj ce suferă modificări majore în raport cu textul original este Valentin (Ștefan Tunsoiu) care devine un Mickey Mouse grotesc, un entertainer ocazional care patronează cumva lumea underground a societății regale, pentru a introduce personajele într-o zonă crepusculară, unde își vor înfrunta atât cele mai arzătoare dorințe carnale, cât și propriile temeri. Cuplul regal, Regele Ignațiu (Daniel Buchner) și Regina Margareta (Emoke Boldizsar) incarnează pe scenă ideea de autoritate interșanjabilă care-și împart autoritatea de-a lungul reprezentației în funcție de raportarea propriilor vulnerabilități la personajul- oglindă al Yvonnei, dar și la relația societate-intimitate, exterior-interior, cei doi având la purtător atât o mască socială cât și una intimă. Costumele cuplului regal, deși contemporanizate, la limita kitschului (culori aprinse, materiale lucioase), poartă însemnele regalității, dar cu o tentă de carnaval, de paradă. Costumele (create de Andreea Săndulescu, cea care semnează, de altfel, și scenografia spectacolului) devin și un element de caracterizare a personajelor, regina – flamboiantă, regele – un fel de rege de mahala, ușor decrepit, aspecte accentuate mai ales de atitudine și gesturi. Dacă în prima parte a reprezentației, regina este ostentativă și dominatoare, sigură pe imaginea sa, în partea a doua, care coincide cu dezvăluirea sa, atât fizică- apare pe scenă cu bustul gol, fără perucă, cu machiajul în dezordine, desculță- dar și emoțională, regina exhibându-și vulnerabilitățile cu o voluptate aproape autodestructivă. La rândul său, Principele Filip, moștenitorul tronului (Iustinian Turcu), oscilează între exhibiționism și retractilitate, învestmântat într-un costum sclipitor, la propriu, ce trădează nu numai opulența sterilă conferită de rangul nobiliar, ci și superficialitatea sistemului ierarhic demonizat de instinctele carnale. Personaj alunecos dominat când de capricii prostești, când de avânturi teribilist-umaniste, ce îmbracă aparent structura discursului creștin, Principele este personajul ce facilitează pătrunderea Yvonnei, a elementului catalitic, în intimitatea familiei regale. Tot astfel, ansamblul regal este înconjurat de aghiotanți care își împart rolurile, în funcție de exigențele impuse de dorințele ascunse ale protagoniștilor: Șambelanul (Valentin Spaeth), care împrumută trăsături din tipologia machiavelică a sfetnicilor consacrați de literatură, vine cu ideea cinei fatale; Chiril (Ali Deac) și Ciprian (Ioan Paraschiv), secondează acțiunile prințului, îi potențează înclinația naturală spre debaucherie și ilustrează toată această masculinitate orientată spre instrumentalizarea femeii. La celălalt pol, Yvonne (Fabiola Petri), ingenuă și diafană, într-un tutu nude, cu căștile pe urechi, ca o protecție fonică în fața cacofoniei lumii care o înconjoară, traversează scena, egală cu ea însăși, într-un demers imploziv, aproape autist, asemenea unei plutiri inefabile spre îndeplinirea destinului ei tragic. Estomparea ei cromatică, lipsa stridențelor de orice fel, în costum și machiaj, este contrapunctul care permite oglindirea  exceselor celor din jur. Pasivă și impasibilă, refuză să se apere, nu renunță la atitudinea contemplativă, la prezența ei absentă, nici măcar în decursul a două dintre cele mai puternice scene ale reprezentației: scena în care cuplul regal încearcă să o inițieze în ritualurile curții, să o modeleze, să o îndulcească, încercând să-i vâre pe gât lapte și zahăr, ingrediente care să-i schimbe exterioritatea anostă și scena finală, a sacrificării ei, asemenea unei lapidări în care pietrele au forma unor carași roșii. Asemenea unei păpuși dezarticulate, rămâne inertă sub ploaia de carași, dispărând cu aceeași discreție cu care a apărut în scenă. Deși episodic, personajul bicefal al mătușilor Yvonnei (Codruța Vasiu, Johanna Adam) preia principiile sociale, mimetice ale familiei regale, funcționând ca o oglindă grotescă a gesturilor și sfaturilor de bună-purtare impuse de rigorile manierelor contemporane, dorind să impună nepoatei lor o atitudine care să-i permită dezvoltarea propriului sex-appeal. Iza (Anca Cipariu) este o versiune îmblânzită a gorgonelor, victimă și ea a capriciilor prințului și potențială victimă a actelor de cruzime ale cuplului regal. Trecând și ea prin procesul dureros de obiectualizare al femeii, ea devine treptat o jucărie de latex frământată cu brutalitate de mâinile regelui.

Pe acorduri clasice

Toate aceste personaje construiesc angrenajul prin care regizorul dezvoltă o panoramă a societății contemporane pe care o oglindește metaforic în mecanica gestuală a vieții de curte. Emblematică în acest sens devine scena reverențelor, care este dusă la extrem într-un mod grotesc ce privilegiază o expunere voit grosieră a artificialității curtoaziei. Personajele își pierd total latura și instinctuală, devenind un fel de păpuși mecanicizate ce orchestrează cu stângăcie un balet al reverențelor ce pornesc dintr-o semnificație mai subtilă ci dintr-un pur mecanism fizic într-un înveliș muzical contrapunctic, baroc, Vara lui Vivaldi.
Nu doar muzica (Konya-Uto Bence) este un element ce potențează sau deturnează intenționalitatea acțiunilor, ci și scenografia (Andreea Săndulescu) minimalistă, funcțională ce-și propune să creeze un univers underground ce condiționează punerea în practică a actelor BDSM, a fetișurilor de orice fel. Materializând pe rând, cu ajutorul pereților mobili din faianță albă, care sunt iluminați diferit, abatorul lumii sociale în care femeile devin hălci de carne de sacrificat, interiorul palatului, dar și un spațiu metaforic plasat dincolo de percepția personajelor, un spațiu aproape hieratic ce găzduiește un ultim gest al purificării (dansul dervișului), spațiul scenic devine o prelungire firească a fizionomiilor ilustrate. Coregrafia (Judith State) reconstituie și ea același protocol lasciv, al ritualurilor de seducție, dar și automatismele etichetei sociale.
Spectacolul a fost prezentat în premieră în data de 18 mai, Yvonne,  și se va relua pe scena TNRS în septembrie. Nu ratați această experiență extremă și incomodă, poate, dar revelatorie pentru înțelegerea junglei sociale în care trăim.

Spectacolul

SCENOGRAFIA: Andreea Săndulescu
ADAPTARE SCENICA: Kali Ágnes, Botond Nagy, Boldizsár Emőke, Flavia Pătrășcoiu
DRAMATURGIA: Kali Ágnes
MUZICA & SOUND DESIGN: Kónya-Ütő Bence
VISUALS: Rancz András
LIGHTING DESIGN: Erőss László
COREGRAFIE: Judith State
ASISTENȚI REGIE: Flavia Pătrășcoiu, Cristina Blaga
CONSULTANT ARTISTIC: Hunor Horvath
DISTRIBUȚIE: Fabiola Petri (Yvonne), Daniel Bucher (Regele Ignațiu), Emőke Boldizsár (Regina Margareta), Iustinian Turcu (Principele Filip, moștenitorul tronului), Valentin Späth (Șambelanul), Ali Deac (Chiril, un prieten de-al prințului), Anca Cipariu (Iza, o doamnă de la curte), Daniel Plier (voayorul), Ioan Paraschiv (Ciprian), Johanna Adam, Codruța Vasiu (matușile Ivonei), Liviu Vlad (Innozenz), Ștefan Tunsoiu (Valentin), Ioana Cosma, Gabriela Pîrlițeanu, Cristina Blaga (Lady Grgones)
SPECTACOL PREZENTAT ÎN LIMBA GERMANĂ, CU TRADUCERE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI ENGLEZĂ.

Publicitate

Publicitate electorală

spot_img
Ultimele știri

„Legionar”, cel mai căutat cuvânt pe DEX online în noaptea alegerilor. Ce alte cuvinte au mai fost căutate

„Legionar” a fost cel mai căutat cuvânt de către români, în noaptea de duminică spre luni, conform unei indexări...

Publicitate

spot_img

Știri pe același subiect