Învierea lui Hristos și învierea noastră

Unul dintre Părinții duhovnicești ai vremii de acum, Macarie, Episcopul de Hristopoulis, consemnează într-o frumoasă carte despre Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Putem fi lipsiți de multe în această viață, dar moartea nu ne-o poate lua nimeni. Și când conștientizăm că nu mai există nimic pentru noi, atunci, în loc să ne întoarcem în haosul deznădejdii și depresiei, să încercăm să ajungem la bucuria și libertatea inexistenței. Să dorim inexistența, care ne încape pe toți și din care nimeni nu ne poate  scoate, decât numai Dumnezeu”.
Dinaintea depresiei generalizate în care lumea se zbate (peste 300 de mil de oameni sunt marcați de acest sindrom) soluția Iubirii Întrupate apropie sufletul hămesit din lipsă de dragoste de Cel care este Iubirea care se dăruiește.
Dacă suntem afectați în nădejdea Învierii, aceasta vine din atacul la rezistența noastră dinaintea urâtului, morții, hidoșeniei ca mod de viață. Propusă și acceptată uneori ca viață. Înainte de a ne vindeca de moarte, Hristos ne vindecă de hidoșenia unei astfel de vieți care se hrănește din depresii și se prăbușește în neființă.
Din nevoia de a ne trăi iubirea se naște rezistența, încăpățânarea întru Împărăție, către ne cheamă Hristos Domnul când ne spune că ea „se ia cu asalt”.
Avem însă de ținut minte, și iar am să folosesc textul Episcopului Macarie, câteva lucruri fundamentale: „Dragostea este un cuvânt care se folosește zilnic mai des ca oricare altul. Însă a fost atât de deformat și pervertit încât este cu adevărat cu adevărat impresionant cât de mult se poate modifica un termen atât de esențial. Despre dragoste vorbește orice om necredincios, pătimaș și egoist, cel ce a călcat pe cadavre pentru a se ridica, cel ce nedreptățește, urăște și se răzbună. Fiecare dintre aceștia- în categoria cărora putem aparține și noi- construiește și folosește pentru dragoste o definiție proprie. Este, desigur, lesne de înțeles că acela care nedreptățește nu poate vorbi despre dragoste. Iar cel care urăște, fie și măcar un om, nu se poate liniști cu gândul că-l iubește pe Dumnezeu, de vreme ce acest lucru, după mărturia Evanghelistului iubirii ( I Ioan 20) și a Sfinților Părinți ai Biserici, este imposibil. Dragostea creștinului este încercată în relația cu oamenii și în viața cotidiană. Nu este o teorie înaltă, ci conține și elementul practic” și de aceea, zice el, „…toate virtuțile sunt creștine și purtătoare de roade în funcție de gradul în care exprimă dragostea și participă la ea” (Idem, pp. 102-103).
De aici exercițiu de dragoste și nădejde pe care-l propune Învierea. Din experimentarea redobândirii omeniei noastre destructurate de umanisme ieftine și de pripas și reașezarea în temeiul iubirii se poate renaște Învierea noastră, început fiindu-i Învierea Domnului Hristos. Spre aceasta ne cheamă prăznuirea aceasta. Mereu un nou început de lucrare cu sine. Întru Înviere!