Suntem în miezul valului de neiertări. Ne urâm într-atât încât nu mai acceptăm ca aceia aflați în greșeală să mai poată fi iertați. E drept că trăim și în dictatura nesimțirii, a teribilei indolențe în raport cu tot și toate. Ceea ce este însă dureros este să constați că oamenii se înspăimântă de iertarea lui Dumnezeu. Aproape că se înfricoșează când văd că primesc posibilitatea iertării, încrezându-se mai mult în răutatea lumii decât în bunătatea lui Dumnezeu. Hristos Domnul vindecă sub ochii noștri un paralitic, tocmai întors din ținutul gherghesenilor, ține-ți minte, cei care-și iubeau mai mult porcii decât semenii. A știut diavolul cum să-i întoarcă împotriva lui Hristos. Le-a dat o gaură în bugetul cetății. Nu a mai contat scoaterea din iad a doi oameni cât porcii, venitul lor gata oricum de a fi omorât. Nici în Capernaum nu stau altfel. E un soi de osânză a prostiei care acoperă minunile lui Dumnezeu. O reacție de ciudoși, ceva deranjat în posibilitatea de a te bucura de Hristos. O văd și acum. Contorsionați de propria ideologie, semenii noștri caută salvarea din răutatea lumii, din minciună și dezmăț cultural în minicună, răutate și dezmăț. Ca și cum diavolul s-ar scote pe sine din turma de interese care-i slujec pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Poate de aceea Părintele Emilianos Simonopetritul ne atrăgea atenția că diavolul e mai cinstit ca noi în propunerile sale. Noi cerem de la Dumnezeu fericire, ascunzându-ne bucuria în păcate. Ce face Hristos în Evanghelia Duminicii face mereu. Iartă, ridică, vindecă. Dușmănia lumii către El de aici vine. Nu se comportă ca unul care are puterea ce ține lumea ci ca Unul ce are Puterea Creației, a Purtării de grijă, a Mântuirii. Domnul vindecând spulberă frica de moarte, o micșorează și o oferă…porcilor. Atent la boal din om, Domnul știe că ține captivă un suflet nemuritor și de aceea, iertând, recalibrează nemurirea. În fond a fi nemuritor înseamnă a iubi în iertare.
Poate că aici e drama noastră de acum. Incapacitatea de a mai surprinde lucrarea lui Dumnezeu în lume. Furați de lumina artificială a unei lumi artificiale îi acordăm lui Hristos trăsăturile ce le identificăm propriei noastre bezmeticeli. Frustrați de păcatele noastre ori de proasta creștere a sufletului nostru, îi acordăm propriile noastre frustrări. De aceea iertarea Lui ne sperie, ne paralizează de frică. Nu identificăm în noi această trăsătură și, fiindu-ne străină de suflet, o refuzăm. Nu suntem altfel decât fariseii. Ascunși în reguli și ritualuri de a-L ține pe Dumnezeu la îndemână, când iartă ne scapă. Iar libertatea Lui de a fi ne jignește în aerele noastre de oameni liberi. Fără libertatea Lui însă, libertățile noastre sunt iad.
