Connect with us

Cuvântul ortodox

Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie…(Ioan 4.5-42)

Pr. Constantin Necula

Publicat

pe

Pare un motiv plauzibil, nu-i așa, Dumnezeu Întrupat să ostenească de călătorie. Iisus ostenit de cale, plecând dinspre Iudeea spre Galileea trebuia să treacă prin Samaria. Prin Sihar, loc oferit de Iacov către fiul său Iosif. Da, cel ce avea să fie vândut de frații săi și pentru că avea acest loc în mijlocul căruia se afla o fântână cu apă. Fântâna lui Iacov, cea care, foarte probabil, va fi stârnit invidia fraților vânzători. Care, deloc întâmplător, aveau să arunce într-un puț părăsit pe fratele lor vândut…Pare o istorie care se repetă și totuși nu este. Dinaintea fântânii invidiei se naște admirația lui Hristos pentru femeia samarineancă. O femeie lucidă, plină de experiența vieții pământene dar, vizibil, bine orientată și în cele cerești. Isteață, femeia poartă un dialog cu Iisus, iudeul care cere apă de la ea. Și femeie. Și samarineancă. Dialogul, pornit de la afirmația Domnului că dacă ea ar ști cine este Cel care-i cere apă (Dă-mi să beau!) ar cere ea apa cea vie, crește în inteligență cu fiecare cuvânt. Femeia nu-l dezamăgește pe Hristos. Și dincolo de grija de apă este importantă grija ei de închinare adevărată. Cuvintele finale ale dialogului sunt cele care așază Evanghelia aceasta (Ioan 4.5-42) în timpul așteptării Rusaliilor. Căci Domnul zice: „Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se  închine în duh și adevăr” (Ioan 4. 23-25). Acest Duh îl prăznuim prin Evanghelia aceasta, această așteptare în culmea de luciditate luminoasă a Ierusalimului pământesc peste care plouă parcă Lumina Învierii. Numai în Lumina aceasta putem înțelege dialogul dintre femeia samarineancă și Hristos ca fiind un dialog împlinit în construcția de logică dumnezeiască a Bisericii. Templul acestui tip de închinare este Biserica, Trupul cel tainic al Mântuitorului, al cărui cap și este, care însetează în Sihar și pe Cruce după oameni, după omenia inteligentă care se umple de Duh. Pentru că despre aceasta este vorba în examenul samarinencei. Despre inteligența umană capabilă de dialog cu Dumnezeu. Și femeia nu ne face de râs. De unde și pomenirea ei. Și toate acestea pentru că, ostenit de cale, Dumnezeu se odihnește între noi, oamenii…Fiindu-ne templu de dragoste și dialog.

PUBLICITATE
PUBLICITATE
Comentează

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cuvântul ortodox

Toma, salvatorul nebuniei noastre

Avatar

Publicat

pe

Numai prin credinţă omul intră în legătură adevărată cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai aşa libertatea omului este respectată. Prin credinţă Dumnezeu nu constrânge. Lumea în care trăim ne constrânge să o acceptăm: nimeni nu poate să spună că nu există soare. Soarele ne constrânge să-l acceptăm ca atare. La fel, știinţa umană este o cunoaştere constrângătoare, prin dovezi care iau omului libertatea alegerii.

Taina credinţei constă în a accepta fără nici un fel de constrângere, adică într-o libertate totală. Dumnezeu este pentru că este („Eu sunt Cel ce sunt” – Ieșire 3, 14), dar Dumnezeu, numai în cazul omului, poate „să existe”, sau poate „să nu existe”. Pentru că numai aşa libertatea omului rămâne deplină. Dacă Dumnezeu ni S-ar arăta tuturor, ca să-L vedem şi să-L pipăim, nu am mai vorbi de „credinţă”, ci de o ființă, care ne forțează să credem în Ea.

PUBLICITATE

Credinţa înseamnă a spune lui Dumnezeu „da!”, fără nici un fel de constrângere. Cel mult putem vorbi de argumente în sprijinul credinţei. Dar argumentele nu pot fi niciodată dovezi adevărate. Dovada nu lasă loc de îndoială, pe când argumentul poate fi orcând disputat. Altfel spus: dovada constrânge, pe când argumentul convinge.

Practic omul trăiește între știință (pământul) şi credință (cerul). A nega știința înseamnă a fi „nebun”. A nega credința înseamnă a fi liber, dar la fel de „nebun”, atunci când nu-L vezi pe Dumnezeu („Zis-a cel nebun întru inima sa: nu există Dumnezeu” – Psalm 52, 1). Aici se vede că știința și credința, sunt cele două căi de vindecare a nebuniei omului.

În sensul acesta trebuie să îl înțelegem pe Apostolul Toma: „nebunul” care L-a negat pe Dumnezeu, pentru ca să ne salveze de nebunia noastră (Ioan 20, 24-29).

PUBLICITATE

Pr. Conf. Irimie Marga

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Cuvântul ortodox

Osana! Auziți cum strigă copiii?

Avatar

Publicat

pe

Duminica Floriilor este duminica intrării Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care semnifică pentru noi deschiderea căii către Ierusalimul cel ceresc. O intrare triumfală, pentru că gesturile oamenilor, care așterneau haine și ramuri de finic în calea lui Iisus, erau impresionante.

Dar cele mai mișcătoare gesturi erau aclamațiile copiilor: „Osana, Fiul lui David!” (Matei 21, 15). Însă căpeteniile preoților și cărturarii, plini de mânie, L-au întrebat pe Iisus: „Auzi ce zic aceștia?”. Iar Iisus le-a răspuns: „Da. Dar oare niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 16). Aici Mântuitorul citează versetul 3 din Psalmul 8 care, altfel, probabil că ar fi rămas necunoscut. Ori, tocmai aici este unul din mesajele sărbătorii de azi: Primitorii adevărați și sinceri ai lui Iisus sunt copiii!

PUBLICITATE

Ei, săvârșitori de laudă curată, chiar fără puterea de a o exprima („cei ce sug”, adică sugarii), sunt purtători de credință în Dumnezeu. Ei, copiii, nu se vor alătura celor care, peste câteva zile, vor striga, plini de ură: Răstignește-L! Ei, pruncii, strigau cu inima curată, pentru că simțeau cel mai bine, că intrarea lui Iisus le deschide și lor calea spre mântuire, prin Botez.

Da, prin Botez! Pentru că pe baza acestor cuvinte, creștinii din Biserica primară nedivizată au hotărât botezarea copiilor.
Pruncii, dacă nu pot vorbi, mărturisesc credința în Hristos, așa cum am văzut la Florii, prin nașii lor. Auziți cum strigă? Nu vă mâniați și nu-i opriți, așa cum vroiau cărturarii și fariseii, fiindcă fără Botez nu există mântuire. Iar voi, mamelor, auziți cum strigă? Nu-i mai „opriți” pe copii, în cabinetele irozilor de azi! Pentru că – să nu vă amăgiți – nu există grădină a Maicii Domnului în care să curgă sânge de copil nevinovat, iar poporul să plesnească de fericire.

Pr.Conf. Irimie Marga

PUBLICITATE

CITEȘTE MAI MULT

Cuvântul ortodox

Pentru „toți” sau pentru „mulți”?

Avatar

Publicat

pe

Din Evanghelia a 4-a din Post ne surprind ultimele două cuvinte: „Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca el să slujească și să-și dea viața preț de răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45).

Pentru „mulți”, oare nu pentru „toți”? Mai ales că, în versetul anterior Mântuitorul spune: „Care vrea să fie cel dintâi între voi, să fie slujitorul tuturor” (Marcu 10, 44). Această diferențiere apare și în Evanghelia de la Matei, la Cina cea de Taină: „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” Matei 26, 27-28).

PUBLICITATE

De ce, oare, Hristos face referință uneori la „toți”, alteori la „mulți”?

Răspunsul este acesta: Hristos este slujitorul și Mântuitorul tuturor, dar dintre aceștia „mulți” se vor mântui, dar nu „toți”. El S-a făcut slujitorul tuturor, dar răscumpărați vor fi numai unii, adică aceia care se străduiesc. Toți suntem chemați să mâncăm Trupul Lui și să bem Sângele Lui, dar numai o parte dintre cei ce se împărtășesc, se vor mântui. Tot așa înțelegem și cuvintele

Mântuitorului, care spune că Împărăția se dă numai „celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Adică nu se dă tuturor, ci numai acelora care merită și s-au luptat pentru ea. Unii creștini au crezut că aici Hristos vorbește de o predestinație a celor care intră în Împărăția Lui. Nu. Este vorba, de fapt, de o pregătire a condițiilor de mântuire, nu de o pregătire anticipată pentru anumite persoane. Predestinarea numai a unora la mântuire ar fi o mare nedreptate.

PUBLICITATE

Alții au încercat să spună, încă de acum, de pe pământ, că toți cei care se botează, se vor mântui cu siguranță. Nu e chiar așa! Aici e taina lui Dumnezeu. El hotărăște, după moartea noastră, cine aparține celor „mulți” care se mântuiesc, și cine nu. Pentru că „mulți”, dar din păcate, nu „toți” se mântuiesc.

Pr.Conf. Irimie Marga

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT
PUBLICITATE
PUBLICITATE
PUBLICITATE

DELGAZ

PUBLICITATE

Subiecte

ULTIMA ORĂ

CELE MAI CITITE