Connect with us

Dezvoltare personală

Iulian Șerb, povestea mică a unui OM MARE

Raluca Buduşan

Publicat

pe

De cele mai multe ori, în materialele de presă apar prezentați oameni care au realizat ceva. De data aceasta însă, am ales să scriu povestea unui om simplu. Nu este vorba despre un caz social, nici despre vreun talent anume, ci despre rara calitate de a fi OM. Numele lui este Iulian Șerb, s-a născut la Sibiu, în anul 1972. Din 2006 este șofer la Tursib. Un șofer de autobuz a cărui perioadă preferată din an este cea a Festivalului Internațional de Teatru. Un șofer care mi-a vorbit cu însuflețire despre „Faust”, „Lulu” și „Un tramvai numit dorință” și care l-a primit în cabina lui de autobuz pe Florin Piersic jr. și pe soția acestuia sau pe Octavian Strunilă. Un șofer care, într-o zi, printr-un simplu gest, a devenit eroul meu. Așa am decis să-i scriu povestea.

Era o zi obișnuită în ceea ce mă privește. Așteptam autubuzul 2, în stația de pe Ruscior, alături de căruciorul în care se afla micuța mea de doar câteva luni. Mergeam să-l luăm pe frățiorul ei de la școală. Făceam asta în fiecare zi, fără a avea de ales. Nici nu am realizat când s-a strâns atâta lume în jurul meu. De după colț apare autobuzul: SB 44 TSB, un număr pe care n-o să-l uit ușor. Oprește în stație și toți oamenii se împing buluc către ușile de la mijloc. Sunt prinsă între ei. Apuc căruciorul, așa cum făceam mai mereu, și încerc să urc, însă nu reușesc. Greutatea lui se lăsa pe spate și mă dezechilibrează. Nici unul din cei care erau în jurul meu, bărbați în puterea vârstei, tineri de liceu, nu par să-mi observe strădania. Intru oarecum în panică și când mă pregăteam să rog pe cineva să mă ajute, o mână îmi apucă căruciorul și urcă cu el cele trei trepte ale autobuzului. Îi face loc printre oameni și îl așază în locul special proiectat, din mijlocul autobuzului. Era chiar șoferul. Derutată fiind nici nu am apucat să-i mulțumesc. Tot drumul am mers cu gândul la gestul lui. Era prima oară când se întâmpla așa ceva. În general călătoresc cu autobuzul, dar nu am văzut până acum ca un șofer să-și părăsească scaunul pentru a ajuta, acolo unde foarte mulți dintre călători ar fi putut-o face. Inițial am crezut că a fost o întâmplare, însă nu. De câte ori ajungeam la ora la care Iulian Șerb, așa cum aveam mai târziu să aflu că îl cheamă, conducea autobuzul, acesta cobora și mă ajuta să urc. Am știut că asfel de gesturi nu sunt singulare la el și am vrut să-l cunosc.

PUBLICITATE

Conduce autobuze, dar visează la troleibuze

Iulian Șerb a terminat cursurile Școlii Generale Nr. 17, în Vasile Aron, apoi Liceul CFR. A ajuns să lucreze ca infirmier la Spitalul Nr. 3, secția Dezalcolizare și Cronici. „A fost o experiență pentru mine să lucrez cu oamenii internați acolo. La cronici nici măcar nu-ți dădeai seama că sunt bolnavi, până făceau câte o criză. La dezalcolizare, ei bine acolo erai martorul unei adevărate lupte între viciu, medicamente și voință. Cu primele două mai era cum era, însă fără voință cei de acolo nu aveau nici o șansă”, își amintește Iulian.

În anul 2005 ajunge să lucreze la Tursib, pe un post de spălător auto. Îi plăcea, însă, printre mașinile de acolo și mai ales, printre Troleibuze. Un an mai târziu ajunge să conducă unul dintre ele. „Era un vis de-al meu. De mic îmi plăceau troleibuzele. Mă plimbam cu ele și le-am învățat toate secretele. Când am ajuns să le conduc eram deja gata învățat însă am trecut prin toate etapele de inițiere”, povestește cu mândrie șoferul.

PUBLICITATE

A ales mereu meseria

În 2009 Sibiul renunță la acest mijloc de transport în comun și Iulian Șerb a ajuns să conducă autobuze. „Am luat totul de la capăt. Am început pe cel cu schimbător și acum am ajuns acum pe mașină automată. M-am obișnuit cu ele și este foarte ușor să le conduci. Sper, însă, ca într-o zi să se întoarcă troleibuzele în Sibiu”, spune Iulian. Nu este căsătorit. Povestește că s-a dedicat încă de la început meseriei lui. Lucra oricând și la orice oră fără să se gândească la aspectul unei familii. O are însă pe nepoțica lui, care nu contenește să-l uimească, cum fac, de altfel, toți copiii din generația ei.

Așa simte, așa consideră că este corect

PUBLICITATE

Iulian Șerb este mereu atent la oamenii din jurul lui. Acest „exercițiu” face parte din el. Ajută ori de câte ori este nevoie. „Dacă îmi place ceva în mod deosebit în meseria asta este să lucrez cu oamenii, deși, de cele mai multe ori, este poate cel mai greu lucru din lume. În primul rând nu-i poți mulțumi niciodată pe toți, iar apoi ești martor în fiecare zi la indiferența multora. Mare parte din autobuzele de la noi sunt dificile, nu au podeaua joasă și au și câte 3 scări. Am văzut de multe ori mămici în dificultatea de urca scările având cărucioare, iar atunci când este aglomerat nu prea te ajută nimeni și nici nu-ți fac loc să așezi căruțul. Nu pot sta să privesc. De multe ori le văd în stație și cobor de cum opresc autobuzul”, spune Iulian. Face asta pentru că așa simte și așa consideră că este corect. De multe ori nici nu-i este acceptat ajutorul, însă nu se descurajează. Dacă una din cinci persoane acceptă, pentru el este suficient.

Nu plec din stație până doamna nu stă jos”

Iulian spune că toate mămicile și persoanele care au probleme cu mobilitatea la urcarea în autobuz ar trebui să știe că, la uși și chiar în interiorul autobuzului este un buton care atenționează șoferul că este nevoie de ajutorul lui. „Dacă butonul este apăsat, orice șofer ar trebui să coboare. Din păcate, mulți îl apasă doar pentru distracție și de aceea colegii mei pot fi reticenți în a coborî”, atrage atenția Iulian Șerb. De asemenea, unul dintre episoadele despre care Iulian își amintește cu emoție este acela când, fiind oprit într-o stație, cineva iese dintr-o farmacie și cade ca secerat. „Era un bărbat care făcuse o criză de epilepsie. Toți cei din jur au rămas nemișcați și se uitau la el. Eu cum făcusem cursurile de infirmier nu am stat pe gânduri. Am coborât de la volan și i-am acordat primul ajutor, până au venit cei de la salvare. În altă zi, îmi amintesc că am văzut în oglindă o doamnă cu un copil în brațe. Nimeni nu se ridica să-i ofere locul. Am oprit atunci motorul, m-am dus în autobuz și am spus că nu plec din stație până doamna nu stă jos”, povestește Iulian.

PUBLICITATE

Dacă nu ar fi fost șofer de autobuz s-ar fi făcut mecanic de locomotivă, însă nu a fost să fie. De multe ori în viață lucrurile se așează mai bine decât credem noi și chiar dacă satisfacțiile nu sunt vizibile, Iulian este un om minunat, fără să fi făcut neapărat o minune!

PUBLICITATE
PUBLICITATE
15 Comments

15 Comments

  1. Avatar

    Alin

    3 martie 2017 at 3:47 pm

    Buna, sunt coleg cu IULIAN,nu stiu cine sunteti, dar ati scris foarte frumos despre un om a carui valori sunt de necontestat.
    Ma bucur enorm ca sunt exemple de oameni mari in corpuri mici,e un coleg de buna credinta si in mijlocul nostru. va multumim pentru exemplul dat.

  2. Avatar

    Maria Fulea

    3 martie 2017 at 5:53 pm

    Felicitari Iulian ! intr-adevar, esti un om deosebit !

  3. Avatar

    Sturz Elena

    3 martie 2017 at 6:25 pm

    Buna .Am si eu o fata de 21 de ani cu handicap si de cate ori ne vede opreste autobuzul in fata noastra sa putem urca mai usor .multumim si pe aceasta cale si multa sanatate si întelepciune in continuare .sa nu se schimbe ca in ziua de astazi prea putini mai sunt ca el .ar trebui ca si colegii lui sa ia exemplu .Doamne ajuta

  4. Avatar

    Marius

    3 martie 2017 at 6:53 pm

    Cu asa oameni si asemenea gesturi putem face aceasta lume mai buna ! Respect si toate lucrurile bune la un moment dat se vor intoarce !

  5. Avatar

    Badila Petru

    3 martie 2017 at 8:05 pm

    Este un om nota 20,care merita tot respectul

  6. Avatar

    Luca Ioan

    3 martie 2017 at 8:35 pm

    Toate respectele domnu mai rar asa sofer

  7. Avatar

    ioana

    3 martie 2017 at 8:45 pm

    Un om extraordinar il cunosc personal si eu mergeam des cu autobuzul cu el numai cuvinte de lauda am pentru el multa bafta in tot ceea ce faci.

  8. Avatar

    Sulea Maria-Kristina

    3 martie 2017 at 10:17 pm

    Bravo lui un exemplu de urmat î-l stiu ca sofer de pe autobuzul 114 cu care merg si vin de la servici tot respectul.

  9. Avatar

    Titi

    4 martie 2017 at 8:27 am

    Mor de fericire cînd aud asemenea povesti reale, ei sunt printre noi, dar îi vedem doar atunci cînd fac aceste gesturi.Bravo omule bun…

  10. Avatar

    Butanescu Florin

    4 martie 2017 at 3:07 pm

    Bravo Iulian! Esti un adevarat exemplu!

  11. Avatar

    journeyone

    4 martie 2017 at 5:06 pm

    am fost in Germania si am vazut un om cu caruciorul cu rotile care astepta sa vina cineva sa il ajute sa urce.. a venit soferul si i-a facut un fel de rampa care se ataseaza manual.. dupa care a detașat-o tot manual. nu am vazut inca la noi, ce se intampla.. cand vrea cineva cu caruciorul sa urce?

  12. Avatar

    Danny Seidner

    5 martie 2017 at 11:59 am

    Bravo Iulian!! tot respectul, intradevar il cunosc pe acest om, il vazusem de mult timp pe la Tursib, plimbandu-se cu trolebuzele sau atutobuzele in fata la sofer, se vedea pe chipul lui ca e un om bun cu o inima mare,mereu zambitor cu bun simt si aproape de oameni, se vedea pe chipul lui mandria aia de a fi in fata la sofer..iata dragii mei inca un exemplu puternic de ce inseamna sa incerci sa iti indeplinesti visul copilariei cu ori ce pret… nimik nu este imposibil in lumea asta! numai ca pe multi dintre noi ne descurajeaza persoanele la care ne asteptam din jurul nostru de a face ceea ce ne place.Bravo Iulian!!!

  13. Avatar

    razvan dragomir

    6 martie 2017 at 4:35 am

    Minunat. Am lucrat cu Iulian la Lets Do It Romania. Este un om de nota 10. Chiar 20. Minunat.
    Sa îl ajute Dumnezeu să își găsească în continuare la fel de bine rostul in viața, o sotie, copii – căci genul asta de oamenii trebuie sa ii înmulțim. ;)) Așa sa ne ajute Dumnezeu 😉

  14. Avatar

    Ovidiu

    22 martie 2017 at 6:02 pm

    Bravo Iuli 😉

  15. Avatar

    Ovidiu Imre

    22 martie 2017 at 6:04 pm

    Baiat de nota 10 😉

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dezvoltare personală

Daniel Dines, cel mai bogat român: „E stupid să te chinui să strângi bani toată viața pentru o vacanță”

Avatar

Publicat

pe

„Am trăit în sărăcie la 20 de ani, am trăit ca un american de clasă medie, la Microsoft, după întoarcerea în România am trăit cu 2000 de dolari pe lună, în următorii 10 ani.” Aceasta este povestea pe scurt a lui Daniel Dines, omul care se află în spatele cele mai valoroase companii românești. Un interviu acordat publicației sifted.eu scoate la iveală un om normal, care a trecut prin multe, dar care are o pasiune imensă pentru ceea ce face.

Lecții de viață cu cel mai bogat român al momentului, așa ar putea să se numească interviul pe care l-a acordat Daniel Dines, cel care a fondat UiPath, companie de tehnologie evaluată acum pe piață la peste 20 de miliarde de dolari, jurnaliștilor de la sifted.eu. Un interviu nonconformist, în biroul din București, acolo unde un bucătar personal le-a adus celor doi, afaceristului și jurnalistului, mâncarea, pe masa la care lucrează Dines.

PUBLICITATE

„Nu merită să te chinui toată viața ca să strângi bani pentru o vacanță drăguță, ăsta e cel mai stupid lucru din lume”, spune Daniel Dines, încercând mai degrabă să-și caracterizeze propria viață, decât să dea sfaturi altora. Are doar 49 de ani, a înființat firma UiPath acum 15 ani și recunoaște că a avut parte de numeroase piedici în cariera sa. Nu puține au fost momentele în care a vrut să renunțe, dar a găsit resurse să meargă mai departe. De la sfârșitul anului trecut, Daniel Dines este catalogat drept cea mai bogată persoană din România, cu o avere netă estimată la circa 8 miliarde de dolari.

Chiar dacă mulți s-ar mândri cu un astfel de titlu, Dines spune că mai mult l-a dezavantajat. Asta s-a întâmplat în mare parte din cauza presei, care s-a concentrat doar pe noul său statut și pe UiPath, cea mai mare companie din România.

Pandemia i-a schimbat mult ritmul actual de viață: dacă înainte călătorea mult, acum majoritatea timpului îl petrece în România. Niciodată nu a stat mai mult de două săptămâni în același loc, călătorind pe marile continente și fiind surprins de pandemie chiar în New York.

PUBLICITATE

Dines a crescut în Onești, Bacău, unde spune că a trăit cele mai frumoase clipe din viața sa. Crescut mai mult de bunici, el a plecat la București în 1990, pentru a studia matematica și informatica. Realitatea României proaspăt ieșită din comunism l-a lovit pe Dines mai mult decât se aștepta. A fost surprins într-un mod neplăcut de modul în care se desfășurau cursurile „Am fost la câteva cursuri, a fost groaznic. Acești profesori comuniști, această atmosferă, nu vă puteți imagina cât de plictisitor a fost totul. Scriau doar formule pe tablă. A fost foarte neinspirat, așa că, după câteva săptămâni, nu m-am mai dus deloc. Mi-am luat diploma, dar practic am mers doar la examene”.

În 2000, a hotărât că e mai bine pentru el să se mute în Seattle și să lucreze la Microsoft. Chiar dacă mulți pleacă să-și împlinească visul american, Dines nu a plecat niciodată cu gândul de a se stabili în Statele Unite. După numai cinci ani, s-a întors în România cu planuri mari.

Cum a luat naștere UiPath

PUBLICITATE

UiPath s-a numit inițial DeskOver, dar a avut o ascensiune lentă la început. În ciuda experienței pe care o avea Dines și a faptului că știa cât de valoroase sunt serviciile lor, firma a început să crească abia începând cu 2012. Acum își dorește să facă din UiPath un fel de Google sau Facebook în România.

Anul 2012 a fost un veritabil punct de cotitură pentru Dines, când un manager de la Microsoft s-a mutat la Amazon și i-a oferit un job. A luat decizia de a lupta pentru propria firmă, iar în 2015 i-a schimbat numele în UiPath. Imediat după aceea, a primit prima rundă de finanțare, 1,6 milioane de dolari, de la Earlybird’s Digital East.

,,Mereu am avut o tehnologie bună și știam asta. După 10 ani fără noroc am dat peste cel mai mare noroc din lume. S-a simțit ca atunci când zbori pe spatele unui unicorn”, rememorează Dines momentele în care a cunoscut succesul.

PUBLICITATE

UiPath și România

Chiar dacă are birouri în peste 40 de țări și un sediu principal la New York, Dines nu a renunțat la România. O treime din angajații UiPath sunt români și își propune să facă din București un centru pentru talentele europene. „Cel puțin jumătate din oamenii alături de care am crescut au părăsit România”, explică Dines de ce este decis să facă mai mult pentru a-i păstra pe români în țară.

În opinia lui, românii sunt muncitori foarte buni, dar care nu sunt încă dispuși să își asume prea multe riscuri. Are și un exemplu bun pentru a-și susține punctul de vedere.

PUBLICITATE

,,Vicepreședintele nostru pe partea de inginerie din București lucra cu un tip pe care l-a rugat să vină la noi. Era anul 2017 – 2018. Tipul câștiga 2000 – 3000 de euro pe lună. N-a vrut să vină. Îți dai seama câți bani ar fi câștigat acest tip dacă s-ar fi alăturat UiPath? Dacă aș fi în locul lui, m-aș uita în oglindă în fiecare zi și m-aș întreba de ce am făcut asta”.

Daniel Dines are totuși o perspectivă foarte diferită asupra banilor. Filosofia sa de viață este una care se potrivește cu felul în care a crescut. „Am descoperit că cele mai bune lucruri pe care le poți cumpăra în această lume nu sunt bunurile. Este mentoratul și sfaturile unor oameni mari”.

Chiar dacă își plătește propriul bucătar, nu înseamnă că nu este un om simplu. Preferă tricourile sport, în detrimentul hainelor scumpe.

PUBLICITATE

Nici nu crede într-o dinastie în care să lase copiilor moștenire toți banii și vrea să doneze mare parte din averea sa. A înființat o fundație care ajută copiii defavorizați din România și crede că un astfel de act de caritate este ceva normal. Îl cataloghează ca fiind ,,o taxă care trebuie plătită”.

Altfel, este un om cât se poate de normal. „Îmi place mâncarea bună și să beau un vin bun sau whisky”, spune miliardarul român.

Daniel Dines a intrat oficial în topul miliardarilor lumii pe locul 346, depășindu-l pe celebrul George Soros.

PUBLICITATE

SURSA: sifted.eu

PUBLICITATE
CITEȘTE MAI MULT

Dezvoltare personală

Tehnici și strategii de comunicare, explicate într-un webinar gratuit

Andra Marinescu

Publicat

pe

Clubul Petrecăreților Inteligenți din Sibiu îi invită pe sibieni și nu numai luni, 6 aprilie, de la ora 19.30, să participe la un webinar gratuit dedicat comunicării și vorbitului în public.
“Ai simțit vreodată că nu reușești să te faci înțeles? Ai simțit că în mintea ta mesajul este foarte clar, însă pentru ceilalți nu a avut sens? Ți s-a întâmplat să fii provocat să vorbești în fața oamenilor și să fii copleșit de emoții și frici? Dacă răspunsul este DA la vreuna dintre aceste întrebări, avem o veste bună pentru tine: aceste abilități se pot
dezvolta și îmbunătăți. Toate acestea nu țin de un talent înnăscut.Te invităm să participi la acest webinar pentru a primi răspunsuri la întrebările care te preocupă, pentru a afla cum poți să pui bazele relațiilor cu cei din jurul tău și pentru a afla strategii de îmbunătățire a discursului. Da, comunicarea înseamnă conectare, iar conectarea înseamnă influență. Află cum te poți conecta cu oamenii și cum poți avea un impact pozitiv asupra lor, înscriindu-te la webinar”, spun organizatorii.
Înscrierile se fac pe https://forms.gle/X5nF8wvr6kh3CZmF6.

CITEȘTE MAI MULT

Dezvoltare personală

Povestea „Cavalerilor Turnului Înclinat din Ruși” sau atunci când copiii învață despre viață

Raluca Buduşan

Publicat

pe

Rezultatele testelor PISA, o evaluare a învățământului din mai multe țări ale lumii, arată că în România patru din 10 elevi nu știu să folosească ceea ce învață în școală și în viața de zi cu zi. Ei se numesc analfabeți funcțional. Ei bine, în săptămâna în care au fost făcute publice aceste rezultate, am mers în localitatea Ruși, din comuna Slimnic, să cunosc zeci de cavaleri templieri curajoși care, pe lângă școală, se implică în proiecte frumoase și premiate, alături de doi dintre profesorii lor. Ultimul dintre proiectele acestor copii minunați este o grădină verde, o seră de legume pe care o cultivă și o îngrijesc. Când legumele vor fi gata, acestea vor merge către un restaurant din Sibiu. Povestea lor poate inspira orice cadru didactic, orice părinte și orice copil.

La Ruși am ajuns într-o după-amiază de marți, pe lumina roșiatică, difuză, a iernii care fugărește soarele mai devreme spre asfințit. Furați de peisaj, am cam trecut cu șapte kilometri de localitate și am fost nevoiți să ne întoarcem. „Bine că n-am realizat la Mediaș că Turnul Înclinat din Ruși a rămas mult în spatele nostru”, i-am spus zâmbind lui Ovidiu, fotograful nostru. Într-un final, am ajuns la destinație. Școla Gimnazială din Ruși este o structură a celei din Slimnic. O clădire simplă, cu pereți scorojiți și uitată undeva, în timp, de autorități, așa cum se întâmplă cu multe unități de învățământ din țara noastră. Dar nu de asta venisem. Ne-au întâmpinat cu mare bucurie cei doi profesori. Cosmin Simtion, profesor de istorie, și Bogdan Mira, profesor de română, iar povestea tinerilor cavaleri a început să curgă.

Aproximativ 40 de elevi din clasele gimnaziale sunt membri ai Asociației „Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși”. Practic, toți copiii claselor V-VIII ai structurii școlare și câțiva elevi de la Slimnic. Asociația face parte din rețeaua grupurilor GreenIMPACT, care, la rândul lor, sunt sub auspiciile Organizației „Noi Orizonturi” din Cluj și s-au înființat în februarie 2018. Copiii nu ajung din prima cavaleri. În clasa a V-a sunt scutieri și devin cavaleri din clasa a VI-a, dacă demonstrează că sunt vrednici de acest titlu. Ei sunt bine structurați și fiecare are misiunea lui în cadrul asociației. Există un stegar, un vistier și sunt împărțiți pe bresle, în funcție de materialele pe care le lucrează (piele, lemn sau textil). Scopul principal este unul cum nu se poate mai frumos: conservarea și promovarea patrimoniului local. „Pentru a face Turnul înclinat din Ruși cunoscut în lume”, așa cum a strigat tare Bogdan Tăvală, unul dintre cavaleri. Zâmbesc și acum, când scriu, pentru că mi-l amintesc. Un băiețel brunet, cu ochelari, în spatele cărora se ascundea o privire însuflețită de determinare. Atât de drag îmi era de dârzenia lui! Toți copiii – cavaleri fac parte voluntar din asociație. Garanție stă entuziasmul și implicarea lor. Pereții sărăcăcioși ai școlii sunt însuflețiți de zecile de diplome obținute de copii într-un timp relativ scurt prin toate proiectele la care au lucrat. Și multe dintre ele sunt încă în derulare.

Școala din Ruși este templul cavalerilor

„Ne dorim să facem în școală un muzeu”, spune profesorul de istorie și ne arată o mulțime de obiecte vechi de pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri, expuse cu grijă, pe câteva rafturi. „Se va numi Obiceiuri și tradiții. Obiectele sunt aduse de copii. Fiecare dintre noi a adus ce a găsit mai vechi pe acasă. Le-am găsit prăfuite prin poduri, iar colegul meu s-a ocupat de restaurare. O să încercăm să facem rost de finanțare pentru vitrine, pentru manechine pe care să stea costumele populare și pentru renovare”, ne mai spune profesorul de istorie. Pe un alt raft stau la loc de cinste trofeele obținute de neînfricații cavaleri. Primul dintre ele a fost obținut la nici un an de la înființare. A fost pentru că au reușit să obțină avizele necesare pentru a pune un panou informativ și o săgeată de ghidare pentru turiști la Turnul înclinat din Ruși. Nu existau până în acel moment. Tot ei sunt cei care au obținut și „Diploma centenarului”. Cei doi profesori ne-au spus că a fost singura școală din județ care a obținut această distincție. Incursiunea în lumea creată de micii cavaleri și cei doi mentori ai lor a continuat cu o bibliotecă organizată de la zero în așa fel încât să fie accesibilă copiilor, cu spațiu de creare unde cavalerii dispun de materiale cum sunt pieile de animale, pene, lemn, ațe de toate culorile numai bune de meșterit, știți voi, chestii cavalerești, care mai apoi să fie duse și vândute în târguri. Sunt cavaleri în adevăratul sens al cuvântului. Au un blazon, tricouri personalizate, un statut, un jurământ și un tezaur. Cavalerii care poartă blazonul au misiuni importante. De exemplu, atunci când trei, patru copii îl poartă în pauzele școlare, au grijă ca ceilalți cavaleri să nu arunce nimic pe jos, în curtea școlii.

Cea mai mare bucurie a cavalerilor este că sunt susținuți în ceea ce fac. Directorul școlii, primăria și, nu în ultimul rând, comunitatea sunt alături de ei, iar când întâmpină greutăți sar în ajutor. Au alergat la Maratonul Internațional din Sibiu și au reușit crearea a două locuri de popas. Unul lângă turn și unul în dealul Veseudului.

„Să facem ca turnul să fie o atracție cunoscută în țară și peste hotare”

Momentul întâlnirii cu scutierii și cavalerii a fost unul deosebit. Când am intrat în clasă, meștereau de zor. Nu pentru că ar fi știut că venim să-i vedem, ci pentru că în 13 decembrie au „Gala cavalerilor”, la o pensiune din Slimnic și vor să pregătească daruri pentru invitați. Dascăli și părinți aș fi vrut să fie în spatele meu să vadă însuflețirea acelor copii simpli și frumoși dintr-o școală a unui sat sibian. Să vadă la un loc atâția ochi zâmbind și să audă atâtea glasuri povestind cu mândrie despre ceea ce fac. „Ne place foarte mult ceea ce facem”, „suntem uniți și lucrăm în echipă”, „pentru a face turnul cunoscut în lume”, „facem proiecte care ne plac și din care învățăm multe”, „avem o seră în care am plantat salată, salvie, busuioc, ardei, ceapă, țelină și o să le vindem la restaurant să facem bani cu care o să ne luăm mai multe materiale pentru ceea ce lucrăm noi”. Nu știam la care dintre ei să mă uit, când micul Bogdan a revenit cu hotarâre: „Să facem ca turnul să fie o atracție cunoscută în țară și peste hotare”. Am înțeles, acesta este scopul principal al Asociației „Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși”, că doar nu degeaba se numește așa.

Sera din proiect și „Casa Cavalerului”

Nu puteam pleca din Ruși fără să vedem sera despre care mi-au povestit atât. Face parte din proiectul „Sate și bucate”, iar o parte dintre produse vor merge către un restaurant din Sibiu. Ne-am îmbrăcat și am ieșit în curtea din spatele școlii. Sera se scălda în lumina soarelui aproape de apus, iar în fața ei sunt câteva băncuțe improvizate și viu colorate. Deasupra pământului puteam vedea verdele timid al frunzelor care străbat și ultimele straturi pentru a simți lumina, completat parcă de un expert al culorilor cu o culoare cărămizie a aleilor făcute de copii în seră. „Băncuțele din față tot voi le-ați vopsit?”, am întrebat-o pe una dintre fetele care mergea alături de mine. „Da, am avut o tabără de vară cu multe activități de genul acesta”, mi-a spus ea. În stânga mea trona o clădire rămasă în paragină, iar profesorul de istorie explică. „Trebuia să ajungă grup sanitar modern, dar n-au mai reușit să facă proiectul și acum este în paragină. Avem promisă o finanțare și noi vrem să o transformăm într-un pavilion multifuncțional în care să se facă și ore afară, să fie și atelier pentru cavaleri, dar și clubul lor, „Casa Cavalerului”.

„Norocul ține cu cei îndrăzneți”

„Copiii sunt dedicați. Așa îi simțim. Și sunt dornici de a învăța și a face și altceva. De a face și bine, nu doar rău, pentru că asociația noastră se bazează pe promovarea unor valori morale, care, în ultimul timp, s-au cam dus. Una dintre marile reușite, cel puțin din punct de vedere moral, este locul de popas din fața turnului. Au trecut două sau trei luni de când l-am construit și arată impecabil. Nimeni nu s-a atins de el. Nimic nu este scrijelit, nu găsim mizerie pe jos. Eu spun că s-a produs deja o schimbare, mică, dar importantă”, spune dascălul Bogdan Mirea.

Am închis ochii pentru câteva minute și am rememorat totul. Oricât aș vrea, nu am spațiu să vă vorbesc despte toate proiectele pe care acești doi dascăli de la Școala din Ruși le fac alături de elevii lor. Poate să amintesc câteva titluri: „Zece stejari, pentru zece provincii românești”, „Turnul Înclinat din Ruși-Ieșirea la Lumină”, „AVE” și cele despre care am scris mai sus. Altele sunt în derulare sau în stadiu de proiectare. „Sunt nerăbdător să vad ce mai facem și ce misiuni vor mai veni. Sper să le îndeplinim pe toate”, spunea unul dintre profesori. Le vor îndeplini cu siguranță pentru că fac asta cu drag. Într-un an de zile, meritul lor a fost recunoscut cu distincții la nivel județean și național, iar despre ceea ce fac s-a auzit și dincolo de ocean, în America.

„Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși” au înțeles că trebuie să se murdărească, să lucreze, să respire, să vadă cum este lumea din jurul lor ca să o perceapă. O să închei aici cu dictonul după care ei se ghidează: „Norocul ține cu cei îndrăzneți”.

IMG_6584
IMG_6585
IMG_6587
IMG_6590
IMG_6593
IMG_6595
IMG_6596
IMG_6615
IMG_6618
IMG_6630
IMG_6643

CITEȘTE MAI MULT
Ad
PUBLICITATE
PUBLICITATE

DELGAZ

PUBLICITATE

Subiecte

ULTIMA ORĂ

CELE MAI CITITE