• Deoarece actualitatea românească se dovedeşte nedigerabilă în aceste zile, mi se pare mai potrivit să vă repropun – ca antidot, desigur – o amintire despre puterea sfinţilor.
Povestea asta mi-a fost povestită de o doamnă care a trăit-o, copil fiind, în Bucureşti, în 1953. Aflaţi la joacă prin preajmă, copiii prinseseră de veste că în Dealul Mitropoliei se întâmpla ceva ciudat şi au dat buzna într-acolo. Tractoare cu şenile – sau poate tancuri – trăgeau nişte cabluri groase de sârmă cu toată forţa motoarelor, de duduia pământul sub ele. Dar cablurile, ca la un semn, s-au retezat. Monştrii de oţel au pufăit neputincioşi şi s-au oprit şi alte cabluri au fost întinse spre vârful dealului, dar toată zarva era în zadar. Din vorbele mulţimii care se strânsese pe Dealul Mitropoliei, copiii au aflat că: „vor să-l scoată pe Sfântul Dumitru din Biserică, dar Sfântul nu se lasă urnit ”. Cei mari nu aveau putere să-l apere, iar ei, copiii cei mici, erau chiar neputincioşi, aşa că s-au despărţit cu promisiunea că, ajunşi pe la casele lor, se vor ruga pentru Sfânt.
Aura, căci aşa se numeşte povestitoarea mea, avea să afle la ceas de seară de la bunicul ei că Sfântul Dumitru nu este vreun voinic din poveste, cu braţele înfipte în stâlpii bisericii, ci doar Sfinte moaşte, uşoare şi fine, care odihnesc într-o raclă şi că este ocrotitorul Cetăţii lui Bucur, care mai apoi a devenit oraşul Bucureşti. Tot de la el a aflat că a mai fost o încercare de a-l duce pe Sfântul Dumitru cu trenul peste graniţă, în Bulgaria. Atunci au fost aduse trei locomotive care să tragă vagonul şi alte două să-l împingă, dar n-a fost chip, decât când s-au hotărât să-l întoarcă la Bucureşti, aşa că l-au aşezat la loc în racla din Biserica Patriarhiei. La prăznuirea Sfântului, racla devine uşoră ca un fulg, iar preoţii o scot spre închinare, ca tot creştinul să o poată atinge. Tot bunicul i-a spus că pe cuprinsul României sunt o mulţime de sfinţi şi că sunt un fel de pavăză nevăzută pentru neamul românesc. Iar dacă ei, o ceată de copii, au hotărât să se roage pentru Sfânt, o ceată de îngeri îi stau în preajmă şi maşinăriile lumeşti n-au nicio putere.
Mai apoi s-a aflat că atunci bucureştenii l-au vegheat pe Sfânt cu lumânările aprinse ca în noaptea de Paşti şi că aproape de miezul nopţii, preţ de vreun ceas, din când în când, clopotul Patriarhiei a bătut singur.
Moaştele Sfântului Dumitru au rămas pe mai departe să vegheze oraşul şi, poate, uneori a privit doar, cu milă, la necazurile lui, căci şi credinţa bucureştenilor în Tatăl Ceresc s-a mai înmuiat, măcinată de vreme şi vremuri.
Aceasta este povestea Aurei despre Sf. Dumitru, ocrotitorul Bucureştiului, pe care-l prăznuim imediat după Sf. Dimitrie, izvorâtorul de mir, ocrotitorul oraşului Tesalonic.
