Tradiția românească inconștientă, de a încredința viitorul acestui neam în mâinile unui „lider” carismatic care oferă generos „salvarea”, este stupefiantă.
În istoria acestor meleaguri îi admirăm pe Ștefan cel Mare, pe Vlad Țepeș sau Mihai Viteazu. Carol sau Cuza, Antonescu și Ceaușescu, sunt fețe și nume diferite a unor izbăvitori ai sorții pentru români. Ancore în istorie pe care căutăm să le regăsim în cotidian.
Nu ne încredem în etica muncii, în morala sănătoasă a acestei nații. Ne autodepreciem propria valoare și importanța responsabilității individuale sau forța de a depăși evenimentele cu valorile asumate comunitare.
Partidul surpriză al ultimelor alegeri, USR, a intrat într-o criză politică internă generată de fostul premier Dacian Cioloș.
Dincolo de onestitatea domniei sale și un aer de demnitate domoală ardelenească șlefuită pe la cârma Comisiei Europeane, dumnealui nu este nici un lider providențial și nici un politician cu anvergură. Percepția publică transmisă prin declarațiile sale publice e de o nehotărâre și par a fi dominate de teama de angajare politică. Nu e nici primul și nici ultimul fost deținător de înalte funcții oficiale ce a fost sedus și entuziasmat de propria sa mitologie pozitivă.
Inconștiența și încrederea noastră naivă în providențialism sunt un handicap major în afacerile publice din România. Fenomenul coincide și cu lipsa noastră de încredere instituțională. Parlamentul e cea mai detestată instituție din România, deși ar fi trebuit să fie instituția politică generatoare de democrație. Deasupra noastră a tuturor tronează populismul cel mai mizerabil, simptomatic prin declarațiile ministrului muncii din guvernul PSD al României.
Noi pierdem vremea mestecând prostii colosale. La Roma se negociază viitorul cadrului politic de funcționare al Uniunii Europene. Acasă pierdem bani europeni din cauza corupției, birocrației anchilozate și a incompetenței, bani pe care i-am putea investi în infrastructură, educație și sănătate. Rolul nostru în aceste decizii e minimal.
Viitorul României nu ține de lideri providențiali, ci de pragmatism și de capacitatea noastră de a depăși fatalismul mioritic. România nu e un stat defect și românii nu sunt mai răi sau mai buni decât alți europeni.
Pentru a ne fi mai bine, pentru a trăi decent, e necesar să excludem din vocabular expresii ca „nu se poate”. A te baza pe politicieni și a le crede promisiunile și zâmbetele electorale e un vis copilăresc ce poate deveni instantaneu un coșmar dureros. Muncă, respect pentru celălalt, compasiune și toleranță sunt metode atât de simple care dau rezultate întotdeauna. Nu avem nevoie de un tătuc ca să ne unească, ci de calmul necesar de a vedea în celălalt un concetățean ce ne seamănă de la așteptări până la aspirații personale. Coeziunea socială întotdeauna începe cu empatie.
Diversitatea de opinii și de competențe sunt un rezervor de energie și dezvoltare pe care noi am uitat să ne bazăm.
Avem nevoie doar de un minim efort de a fi determinați de a ne schimba propria soartă.
Publicitate
