Articol de Daniel Deleanu
Într-o seară de toamnă cu frunzele încă verzi, dar cu inima Sibiului palidă ca o icoană de fum, Hermannstadt a primit vizita Unirii Slobozia. Nu o echipă cu blazoane grele, nici cu cufere pline de legende, ci cu un joc simplu, ascuțit ca o coasă în mâna unui țăran strădalnic din Bărăgan. Și totuși, acești răsăriteni cu nume cuminți și pași siguri au plecat din burg cu toate punctele, lăsându-ne pe noi, sibienii, să mestecăm cenușa unui eșec greu de digerat.
Meciul a început cu noi la cârmă, dar o cârmă care nu știe încotro să îndrepte corabia. Pase multe, sterile ca o iarnă fără zăpadă, ocazii firave, strivite între ghetele adverșarilor. Tribuna suspina, încerca să ridice băieții, dar degeaba – parcă fiecare dribling se sfârșea într-o baltă de ezitare.
A venit apoi fatidicul minut 41, când Christ Nkama Afalna, cu zâmbetul lui de african zelos și sprintul de panteră, a prins mingea într-o clipă de neatenție sibiană și a înfipt-o în poartă, lăsându-l pe portarul nostru cu brațele atârnând ca două lopeți uitate la gura unei fântâni sterpe. 0–1, iar tribuna a oftat ca o carte închisă înainte de final.
La pauză, totuși, speranța încă mai pâlpâia. Dar repriza a doua a fost un calvar încă și mai amar. Am alergat, am centrat, am tras la poartă, însă totul a fost ca și cum am fi încercat să prindem vântul cu plasa de țânțari. Slobozia s-a apărat bine, jucând simplu, fără zorzoane, cu mintea limpede și inima tare. Iar când meciul părea că se va încheia doar cu acel 0–1, a venit funestul minut 88. Renato Espinoza – jucător cu nume de telenovelă, dar picior de călău – a scăpat pe contraatac și a înfipt cel de-al doilea cuțit în carnea noastră deja sângerândă. 0–2. Pe tabelă, durerea noastră; pe teren, resemnarea; pe buzele suporterilor, un oftat lung, de parcă toamna ar fi coborât brusc peste stadion. Echipa aceasta, cu potențial de baladă, se încurcă mereu în propria-i rimă și măsură. Jucătorii noștri aleargă, dar parcă aleargă după ecoul propriilor pași.
Unirea Slobozia nu ne-a învins doar prin scor. Ne-a învins prin simplitatea eficace a jocului lor, prin disciplina lor, prin acea modestie care, în fotbal, cântărește cât aurul. Noi, sibienii, am rămas cu poeziile noastre despre ocazii ratate și cu promisiuni care nu mai înșală nici măcar un copil.
Cronica aceasta, așadar, nu e despre un simplu 0–2. E despre o echipă care știe să se ridice frumos, dar uită mereu să stea dreaptă până la final. Și, vai, câte puncte se duc așa, ca frunzele pe Cibin, toamna.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
