Zice o vorbă din bătrâni: Dă-i, Doamne, mintea românului cea de pe urmă! Că nu pricepe cum se joacă haloripa electorală pe spinarea lui. Ba-i bătută, ba-nvârtită, ba săltată, ba trântită, că până la urmă au trântit-o de ne-au mers fulgii demnităţii naţionale! Puţina care ne-a mai rămas, unora dintre noi care mai au trebuinţă de ea, că pe cei mai mulţi îi încurcă demnitatea asta. Deşi o vorbă înţeleaptă spune că fiecare om trebuie să lupte pentru DEMNITATEA şi UNICITATEA lui, ca şi fiecare popor, de altfel. Dar cine mai face ceea ce se cuvine în ţara asta?
Aşa că ne-au trântit-o fix de Ziua Naţională!!! La data alegerilor mă refer. Nu contează ce alegeri şi care tur, poate fi şi turul pantalonilor, că tot una-i. Într-un dispreţ suveran faţă de poporul român, ale cărui voturi le cerşesc cu bale la gură, praştiile noastre politice au dat cu mucii în fasole. Singura „competenţă” de care sunt în stare.
N-are rost să enumerăm neîmplinirile noastre naţionale. O pleiadă de „produse” ale industriei de spaime ne-a pus nervii – şi rezistenţa naţională la manipulare – la încercare în „anul electoral”. Populaţia – cum le place gurilor bogate de la televiziunile noatre vândute să numească poporul român – a rezistat. Asta pentru că Măicuţa Domnului încă îşi oblăduieşte Grădina, chiar dacă am lăsat să o năpădească ciulinii şi cucuta.
Dar ce minunată era Grădina Ei în anii copilăriei mele! Toate erau rânduite din străbuni cu mare delicateţe. O anume rânduială îmi era mie tare dragă. Atunci era doar o bucurie de copil. Abia mai târziu i-am înţeles sensul mai adânc. Pe orice drum mergeai – de ţară sau pe şosele –, din loc în loc găseai câte o fântână, iar marginea drumului era numai pomi roditori! Nuci, pruni, câte un păr, câte un dud, iar merii îşi plecau crengile încărcate de mere dulci şi înmiresmate peste drumeţii care făceau câte un popas la fântâni. Pentru noi, copiii, un popas era o bucurie, mai ales dacă prunele abia dădeau în pârg sau merele erau încă verzi. Dar îmi dau seama acum că „livada de la drum” şi fântânile cu apă răcoritoare făceau parte din proverbiala şi astrala ospitalitate românească.
Oriunde poposea drumeţul, la orice casă de român, era primit măcar cu o felie de pâine, o cană de lapte sau una de vin. Iar oamenii acestor meleaguri s-au gândit: dacă o mai fi cale lungă până la prima casă de român şi i-o fi drumeţului sete? Ia să-l primim chiar la drum cu apă rece din fântână şi să-l îmbiem la odihnă sub un măr încărcat de rod.
Aşa că, ori de câte ori oameni din alte neamuri mă întreabă cum e neamul meu românesc, obişnuiesc să răspund că e aidoma unui pom roditor, care îmbracă toate plaiurile noastre – MĂRUL. Rădăcinile-i sunt (încă) bine înfipte într-un pământ bun, iar coroana flexibilă se unduieşte în bătaia vântului, căci Dumnezeu a sădit acest Măr la răscruce de vânturi. Mai exact, cam pe linia de demarcaţie între creştinismul ortodox si cel catolic, cam pe unde s-a rupt în două întinsul imperiu roman, cam pe unde a încercat islamul să pătrundă spre inima Europei şi n-a reuşit, că s-a izbit de sabia străbună a neamului românesc – un contrafort latin pe partea dinspre slavi a cetăţii europene. Un pom smerit, care nu se laudă şi nu se trufeşte cu dulceaţa roadelor sale, ci le oferă cu dragoste, aproape inconştient de valoarea lor, spre savoarea tuturor.
Ce vremuri, ce rânduială şi ce popor de care jagardelele noastre politice nu sunt vrednice nici cât negrul sub unghie!
