Interviu psih. Cristina Enescu:
Una dintre consecinţele cu cele mai profunde implicaţii negative ale migraţiei românilor este că o mare parte a generaţiei actuale de copii din România creşte fără sprijinul părinţilor. Psihologii susțin că plecarea unuia dintre părinţi sau chiar a ambilor provoacă urme adânci, de neînlocuit în evoluţia copiilor care rămân acasă. Un copil cu părinţii plecaţi peste hotare simte că rămâne singur și lipsit de protecţie. Presa străină i-a numit pe micuții rămași în țară „orfanii albi ai României”, întrucât, chiar dacă sunt lăsați în grija unei rude, ei se simt părăsiți, neavându-i alături pe cei mai importanţi oameni din viața lor – părinţii.
Cum poate fi ajutat un copil să resimtă mai puțin dureroasă plecarea părinților la muncă în străinătate și să facă față distanței fizice, ce trebuie să evite părintele plecat în relația cu copilul rămas în țară, dar și ce demersuri ar trebuie să facă autoritățile române pentru a-i ajuta pe numeroșii copii care suferă în absența părinților lor, ne spune Cristina Enescu, psiholog clinician specialist.
Cum poate fi pregătit psihologic un copil înainte ca un părinte sau chiar ambii părinți să plece din țară, despărțirea producându-se pentru o perioadă mai lungă de timp?
De cele mai multe ori, părinții aleg să amâne sau să nu vorbească cu copiii despre plecare, pentru că le este frică de reacţiile lor. Evitând o confruntare deschisă, părinţii ar putea să le facă copiilor și mai mult rău decât bine.
Fiecare copil trăiește despărţirea de părinţi ca pe ceva profund negativ, ca pe o nedreptate. Unii copii ajung să creadă că plecarea părinţilor este o pedeapsă pentru că au făcut ceva „rău”.
Părinții trebuie să le ofere înţelegere și să vorbeasca mult cu ei, despre ceea ce va urma să se întâmple. Discuțiile depre plecare nu trebuie să fie facute pe ultima sută de metri, ci trebuie pregătit copilul din timp, vorbit cu ceva timp înainte despre plecare și tot ce implică ea. La început, copilul poate reacționa negativ, urât. Dar el trebuie informat și, cu cât mai devreme, cu atât e mai bine. El oricum simte că „se întâmplă ceva” și vrea să știe ce. Daţi-i timp să se obișnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceeași casă cu mama și cu tata. Pentru copil, familia este formată din oameni care trăiesc în aceeași casă. Îi este greu să-și imagineze că tata sau mama nu mai locuiesc împreună cu el. Copilul își imaginează aceste situaţii, își pune multe întrebări. Dacă are nevoie de timp să se obișnuiască cu gândurile despre plecarea dumneavoastră, acordaţi-i acest timp și apoi reveniţi la subiect ca să discutaţi mai multe.
Care sunt consecințele psihologice asupra copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă peste hotare, îndeosebi pentru categoria de vârstă 6-14 ani, din care studiile arată că fac parte majoritatea micuților rămași în țară?
Pentru majoritatea familiilor, separarea poate provoca un moment de criză și destabilizare care poate determina unele manifestări psiho-comportametale la copiii care au unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, precum deteriorarea conduitei şcolare; sentimente de abadon, de nesiguranţă; tristeţe; anxietate; stări depresive; atitudine de indiferenţă; încăpăţânare care poate merge până la un comportament agresiv ca rezultat al frustrării şi al nevoii de atenţie; tulburări de atenţie; tulburări ale stimei de sine; subapreciere; dificultăţi de adaptare etc.
Care ar fi lucrurile importante pe care părintele plecat din țară le poate face pentru a-l ajuta pe copil să facă față distanței fizice?
Să mențină în permanență legătura cu el, având în vedere că în ziua de astăzi posibilitatile sunt multiple. Să se intereseze de situația școlară, să discute cu profesorii care pot da detalii despre copil sau cu bunicii sau rudele în grija cărora se află etc. Comunicaţi cât mai mult posibil cu copilul – la telefon, prin Internet, prin scrisori și cărţi poștale, prin vorbe aduse acasă de vecini sau rude
Ce anume este preferabil să fie evitat de către părinții plecați, în relația cu copiii lor aflați în România?
Părinții ar trebui să nu facă promisiuni ce nu pot fi respectate, deoarece asta ar duce la o ruptură, o adâncire a relației părinte-copil, copilul pierzându-și astfel încrederea în cuvintele date de adulţi. Să nu critice sau să jignească, să nu facă pe „lupul moralist”.
Ce se întâmplă cu copiii care ajung să fie alături de părinți în statele în care aceștia muncesc, pentru că și acolo trebuie să se adapteze mai multor schimbări (distanța de rude, de prieteni, alt sistem școlar, alte reguli sociale)?
Copiii părăsesc un mediu cunoscut, grupul de atașament și prieteni, rudele, de aceea unii din ei nu reușesc să se integreze și ajung să se întoarcă în țară. Cei care totuși rămân, sunt ușor stingheri în fața unui mare necunoscut. De aceea, acomodarea lor se face greoi, leagă mai greu prietenii, se integrează mai greu în anumite grupuri, acomodarea cu instituțiile de învățământ fiind de asemenea îngreunată din cauza limbii și modelului diferit.
Și părinții resimt dureros despărțirea de copiii lor. Ce soluții pot avea la îndemână pentru ca impactul distanței să fie cât mai redus?
Într-adevăr, la fel ca și în cazul copiilor, și părinții sunt profund afectați de schimbările survenite în viața lor și, evident, sunt măcinați de dorul de copii. De aceea este foarte important să aibă relații deschise cu copiii, să înlesnească comunicarea, să vină cât mai des posibil în țară, să își aducă pe perioada vacanțelor copiii lângă ei.
Cum pot părinții plecați la muncă să depășească sentimentele de autoînvinovățire și depresie cu privire la ruptura față de propriii lor copii?
Migraţia la muncă în străinătate, se produce, aşa cum am dezbătut până acum, pe fondul marilor lipsuri financiare.
Momentan, România, pentru mulți dintre noi, nu mai este locul în care ne putem realiza social, profesional, locul în care să avem un trai relativ decent. De aceea, mulți au ales calea străinătății, acestea venind la pachet cu despărțirea de cei dragi, toate acestea pentru a duce un trai mai bun.
În România, din păcate, clasa de mijloc lipsește aproape cu desăvârșire, din acest motiv fiind împărțiți în 2 lumi, cei bogați și cei săraci.
Toti cei plecați speră și își doresc ca în timp să asigure o bunăstare celor dragi, cu aceste gânduri pozitive reușesc să supraviețuiască unor dureri chinuitoare și anume dragostea și despărțirea de cei dragi lor. În permanență sunt măcinați de sentimente de învinovățire, dar trec peste tocmai pentru a reuși să ajungă la nivelul autoimpus, pentru a se întoarce la cei dragi. Ruptura de copii de multe ori încearcă să o compenseze material, prin trimiterea multor bunuri și bani rudelor.
Ce măsuri ar trebui luate la momentul actual în scopul stopării „depopulării” României. Practic, cine are responsabilitatea morală pentru situația acestor copii, care, potrivit statisticilor sunt la ora actuală de ordinul zecilor de mii?
Lipsa siguranței, traiul greu, plin cu lipsuri de toate felurile, au împins oamenii să plece. Situatia incertă la nivelul țării, economia deficitară, lipsa locurilor de muncă sunt de asemenea unele dintre cauzele care i-au determinat pe oameni să își găsească slujbe în afara țării. Efectele depopulării sunt foarte grave, de ordin economic şi de ordin cultural. Declinul demografic înregistrat de ţara noastră ale legătură directă cu migraţia.
Care considerați că este primul pas pe care ar trebui să îl facă autoritățile române pentru a-i ajuta pe numeroșii copii care suferă în absența părinților lor?
Consider că ar trebui sa existe campanii de informare şi conştientizare adresate părinţilor, campanii de sensibilizare la nivelul comunităţilor de români din ţările de destinaţie, dezvoltarea serviciilor de consiliere pentru persoanele care au în îngrijire copii cu ambii părinţi plecaţi, extinderea programelor de tip After School şi a consilierilor şcolari, multiplicarea şi extinderea centrelor de zi; dezvoltarea mai multor cluburi/activitati extrascolare destinate copiilor cu scopul de a oferi acestora modalităţi benefice de petrecere a timpului liber, campanii media de promovare a soluţiilor şi oportunităţilor pentru aceşti copii, a exemplelor pozitive; organizarea unor campanii de promovare a oportunităţilor de angajare existente în ţară, dezvoltarea unei strategii de mobilizare şi intervenţie la nivel local, formarea de grupuri consultative la nivel local, precum și sensibilizarea aleşilor locali în vederea alocării de fonduri de la bugetele locale pentru protecţia copiilor aflaţi în dificultate implicit a copiilor cu părinţi plecaţi.
Ar fi necesar ca pe lângă autorități să se implice și societatea civilă, ONG-urile, în sprijinirea emoțională și socială a acestor copii lăsați în grija rudelor și a bunicilor?
În acest sens consider că ar fi benefice înfiinţarea şi extinderea Serviiilor Publice de Asistență Socială (SPAS) la nivel local, identificarea şi monitorizarea cât mai multor familii unde există copii cu ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate – consilierea celor implicati și, desigur, donații acolo unde este nevoie.
Potrivit ultimei statistici publicate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, în România, până în iunie 2018, aproape 95.000 de copii aveau unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Mulți au rămas în îngrijirea rudelor de până la gradul al IV-lea. Aproape 4.000 se află încă în centre de plasament sau la asistent maternal.
În municipiul Sibiu, 212 copii au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Dintre aceștia, 15 copii au ambii părinți plecați la muncă și au rămas în grija familiei extinse. 149 au un singur părinte plecat la muncă în străinătate și locuiesc cu celălalt părinte, iar 48 provin din familii monoparentale și au părintele unic susținător plecat la muncă, ei aflându-se în grija familiei extinse. ( Sursa: DGASPC)
