Connect with us

Sibiu 100%

Un vechi meşteşug – de la lemn la roată

Redactia Sibiu 100%

Publicat

pe

12 131

Fierar, dulgher, rotar, olar, dogar, cojocar, curelar, opincar – iată doar o mică parte din meşteşugurile care defineau în trecut fiecare comunitate sibiană. Fiecare sat avea proprii lui meseriaşi care deserveau nevoile locuitorilor lui sau ale celor din imediata vecinătate. Odată cu progresul tehnologic şi ieftinirea multor produse de bază, dezvoltarea meşteşugurilor la sate a stagnat. În timp meşterii au rămas fără clienţi dar mai ales fără ucenici, dispuşi să le ducă meseria mai departe. Astăzi numai cei mai bătrâni dintre sibieni mai cunosc secretele meşteşugurilor populare româneşti. Mulţi dintre ei, trecuţi de 80 de ani, nu mai lucrează demult. Ei sunt ultima generaţie de creatori populari. După dispariţia lor, toate informaţiile despre vechile îndeletniciri tradiţionale se vor rezuma sec la expoziţii muzeale sau în paginile manualelor de folclor. Babu Niculae? E trist să spui că Nicolae Gligor e ultimul rotar din Sibiu. Este totuşi singurul rotar înregistrat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii”. În centrul satului Apoldu de Jos nu multă lume mai ştie unde locuieşte familia Gligor şi cu atât mai puţin că bătrânul Nicolae este rotar. Pe străduţele lăturalnice însă, mai mulţi localnici ne îndrumă voioşi către casa mică şi verde cu poartă de fier unde îl putem găsi pe Babu Niculae. Din curtea largă şi tăcută în care nu ne întâmpină niciun câine, intrăm în camera scundă dar plină de căldură a soţilor Nicolae. Aşezat confortabil pe un pat lângă sobă, Babu Niculae îşi începe povestea despre cum a ajuns să lucreze mai bine de 70 de ani ca rotar. ªcoala rotarilor La sfârşitul anilor ’30, Nicolae Gligor era încă la şcoală, dar îşi petrecea fiecare după-amiază şi orice zi liberă în compania lui Roman Suciu, vecinul său de profesie rotar. „Mă punea să fac lucruri mărunte, să prind îndemânare. Dar îmi plăcea foarte mult”, îşi aminteşte bătrânul astăzi în vârstă de 87 de ani. Meşterii erau la mare căutare în sat, iar Roman avea mai mulţi ucenici. „Erau 6 băieţi mai mari decât mine. Maistrul le spunea deseori că într-o bună zi o să îi întrec”, povesteşte Babu Niculae. De la strunjirea butucului, la scobitul cu dalta, formarea spiţelor până la adunat şi hobălit, apolzeanul a ajuns să stăpânească foarte bine tehnica meşteşugirii roţilor, dar şi a dricului, inimii, rudiţelor, furgoanelor şi loitrelor – celelalte părţi din lemn ale căruţei. „Multe trebuie până vezi calul înhămat. Dar e o meserie care mi-a plăcut mereu”, mai spune Gligor. Lemnul băieşilor În timpul comunismului, Nicolae a lucrat la CAP, iar apoi şi-a făcut autorizaţie şi a continuat munca pe cont propriu. În curtea sa mai există şi astăzi „banca” la care bătrânul a făcut sute de roţi. Pe peretele din faţă stă încă afişată o listă cu preţurile practicate în urmă cu mai bine de 30 de ani. „Erau peste 150 de căruţe atunci în sat, toată lumea le folosea pentru mers la câmp, la moară. Eram foarte ocupat”, spune Gligor. Lemnul – de fag sau de frasin – folosit de rotar era adus din Jina. „Veneau băieşii noaptea cu încărcătura de lemnărie. Îşi lăsau măgarii să mănânce şi se culcau la mine în curte, care pe unde apuca”, îşi aminteşte apolzeanul. Pentru fabricarea unei roţi, Nicolae lucra o zi întreagă, iar o căruţă nouă era gata în 2 săptămâni. Roţi pe pereţi Ultima căruţă, dar şi ultimele roţi le-a făcut în urmă cu mai bine de 10 ani. „Am avut comenzi de… ornamente pentru Germania dar şi pentru o casă din Sibiu”, povesteşte Babu Niculae. Bătrânul nu e prea convins că roţile stau mai bine pe pereţi sau la intrare în curte, nici de faptul că beculeţele înfrumuseţează lemnul. „Dacă îmi puneam roata pe perete râdea lumea de mine. Zicea că am făcut treabă de mântuială, că nu am vândut-o şi de-aia mi-am pus-o în casă”, spune Gligor amuzat. Niciunul dintre fiii dar nici nepoţii rotarului din Apoldu de Jos nu au învăţat meseria de la tatăl şi bunicul lor. Astăzi bătrânul mai meştereşte încă topoare din lemn şi alte unelte pentru lucrul la câmp. „Meseria asta nu se învaţă, se fură. Numai să ai de la cine”, crede el. E trist să spui că Nicolae Gligor e ultimul rotar din Sibiu, mai ales după ce îl cunoşti. Când observi că viaţa acestui meşteşugar popular nu are mare legătură cu descrierile amănunţite din dicţionare sau din manualele de folclor. El nu este „un meseriaş care lucrează roţi, căruţe” ci un personaj viu, plin de umor, energie, şi dragoste pentru vechea sa meserie. Pentru confecţionarea unei căruţe se parcurg următoarele operaţii: -realizarea butucului prin retezarea lui din buştean, cioplirea rotundă cu barda şi strunjirea la strung; trasarea lăţimilor pentru spiţe (40-60mm); găurirea cu burghiul şi adâncirea cu dalta dreptunghiulară a locaşurilor pentru spiţe; – realizarea spiţelor prin cioplire cu barda, cepuirea cu fierăstrăul şi curăţirea cu cuţitoaia – realizarea obezilor – asamblarea roţii prin montarea obezilor – butucul, scurtat la capete, se găurea cu burghiul, se lărgea, se tăia cu dalta locaşul pentru urechile bucşei şi se bătea bucşa – realizarea dricurilor – trasul şinelor pe roţi şi a legăturilor de fier de la dricuri Principalele esenţe lemnoase folosite de rotari erau ulmul, frasinul, salcâmul dar şi stejarul, fragul şi mesteacănul. (Cornel Irimie, Nicolae Dunăre, Paul Petrescu – Mărginenii Sibiului) Alexandra Ion Cristea

Comentează

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *