Connect with us

Cultura

„Oglinzi de piatră” în versurile poetei Ileana-Adriana Chidu

Alexandra Suciu

Publicat

pe

Ileana-Adriana Chidu s-a născut la Sibiu, în vara anului 1957. A absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, debutând în revista „Lyceum” a școlii. A urmat cursuri de pictură la Școala Populară de Arte, fără a neglija însă începuturile unei cariere în publicistica românească. Adriana este şi artist plastic, dar cel care-i citeşte poemele nu trebuie să cunoască acest detaliu biografic pentru a sesiza imaginarul bogat, ce conviețuiește cu spiritualitatea versului.

„Al șaptelea avatar”, volumul care marchează debutul editorial

Adriana Chidu a fost remarcată de Mircea Ivănescu şi Alex Ştefănescu încă din anul 1980, când a publicat primele versuri în „Luceafărul”; a participat la cenaclurile literare din Sibiu, a publicat în revistele „Transilvania”, „Familia”, „Vatra”, etc. Debutul său editorial a avut loc în anul 1997 prin volumul „Al şaptelea avatar”, lansat la editura „Macarie” din Târgovişte. Volumul a fost lansat ulterior la Brașov, Sibiu și Mediaș.

După o pauză de 15 ani, Adriana publică cel de-al doilea volum de versuri intitulat „Oglinzi de piatră”, la editura „Singur” din Târgovişte. Titlul volumului răspunde nevoii autoarei, de reprezentare a lumii lăuntrice, ce se vrea trainică și nepieritoare ca piatra și, în același timp, permisivă și generoasă ca o oglindă care reflectă tot ceea ce se vrea reflectat.

Adriana Chidu nu scrie pentru lauri, ci îşi continuă menirea, revenind în fața cititorilor cu un volum care cuprinde 63 de poeme în versuri albe şi fără titlu, înşirate într-un şuvoi poetic continuu, lipsit de punctuaţie, cu întinderi diferite – de la notaţii de trei-patru versuri şi până la poeme de largă respirație. În general, textele propuse sunt sublime, sobre şi grave, refuzând ludicul sau formulele ieftine, fiindcă Adriana Chidu are efectiv ceva de spus, pentru ea exprimarea prin poezie este o necesitate organică, o atitudine existenţială. În prezent, autoarea lucrează la un alt volum de versuri, în care și-a propus să renunțe la tiparele obișnuite ale poeziei, apelând la o formă de exteriorizare mai directă, mai puțin indulgentă, care se apropie mai mult de poezia actuală americană: poezie de notație, de context, de prezentare aproape prozaică a stării de grație.

Poezia, o necesitate de a ordona haosul, de a pune nume lucrurilor

Pentru Adriana poezia este o necesitate, „o încercare de dialog, cu mine, cu alţii, o stare de graţie, o intrare în lumea care străluceşte dincolo de noi. Doar aşa mă pot reîntoarce în locul de unde am fost exilată, o nostalgie cruntă după un paradis pierdut, după oamenii pe care i-am căutat şi nu i-am găsit. Poezia este o necesitate de a ordona haosul, de a pune nume lucrurilor, de a îmblânzi un univers sălbatic şi incoerent. Stau în mine şi mă uit pe fereastră şi spun ce văd. Cui spun? Mie îmi spun!”.

Etichetată drept „mistică” în anii ’80 de către un critic ardelean, tocmai pentru asumarea unei anumite religiozităţi care era considerată nocivă, poeta a fost cenzurată şi privată astfel de un debut mult mai timpuriu, care ar fi plasat-o firesc în optzecismul de care aparţine nu doar ca vârstă. O soartă asemănătoare cu a multor poeţi din acea perioadă, ajunşi la momentul firesc al debutului editorial, dar care, neputând face compromisuri pentru cenzură, au preferat să scrie pentru sertar sau să se închidă în sine.

Iată câteva mostre din versurile ei: „ / altădată este acum / în semnul de piatră de pe fruntea de carne / ce inefabilă inconştienţă face ca trecerea ta prin lume / să pară uşoară / să ignori zilnic îngerii din piaţa mare a oraşului / ce trişti şi resemnaţi te arată cu degetul / şi îşi spun poveşti de încurajare /” …. „/ lumina crepusculară a acestui concert / în care se povesteşte despre dragostea dintre orgă şi catedrală / pietrele se urcă încet la cer / desprinse din zidurile unei existenţe clădite cu mari sacrificii / se arcuiesc în ogive gotice gânduri / eşti tu sunt eu / e iubire în acest urlet definitiv / în care ne-am pus atâtea speranţe / să scormoni cu graţie motive de adorare / să pleci liber / prin tuburile zguduite / de muzica crepusculară / sau să stai spate în spate / ca luptătorii spartani / aşteptându-şi moartea /” ….„/ şi acum când ştiu că niciodată / nu voi apleca pomii / crescuţi din resturile unor destine matinale / voi încerca să deşert acest trup / în care nu mă mai regăsesc / formele îşi cer drepturi de autor / şi tencuiesc lumina /”.

Comentează

Scrie un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *