fbpx
Connect with us

Reportaj

Via Transilvanica: Povestea drumului care leagă țara la pas a ajuns la kilometrul 800

Monika Tompos

Published

on

În anul 2017, a fost pusă prima cărămidă a unui drum unic, spectaculos, care urma să traverseze România, la mănăstirea din Putna. În 2022, 1.400 de km mai târziu, la Drobeta-Turnu Severin, Via Transilvanica va fi gata de parcurs de către iubitorii de drumeții simple, în care să redescopere natura, valorile tradiționale și autenticitatea comunităților noastre. 

Via Transilvanica a pornit de la ideea lui Alin Ușeriu, căruia i-a plăcut mereu să-și petreacă vacanțele mergând pe jos, după spusele fratelui său, ultramaratonistul Tibi Ușeriu. Astfel a decis să facă un pas înainte de la gândul că ar fi extraordinar de util și de fain să existe în România un traseu care să lege țara de la un capăt la altul și să inițieze alături de Asociația Tășuleasa Social marcarea și amenajarea unui traseu turistic și de pelerinaj. Unicitatea lui este dată în primul rând de faptul că străbate 10 județe – Mehedinți, Caraș-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Harghita, Mureș, Bistrița-Năsăud și Suceava. Pornește curajos de la Putna, din Bucovina, străbate liniștit Transilvania și se încheie maiestuos la Drobeta-Turnu Severin, pe malul Dunării.

Lucrări de artă de 230 kg

Specific Via Transilvanica este fiecare kilometru, care are în dotare o bornă de andezit sculptată individual, oferind astfel de-a lungul traseului 1.400 de mici lucrări de artă. Dar nu chiar mici, fiecare bornă cântărind 230 kg. Când Asociația Tășuleasa Social a pornit la acest drum, și-au imaginat că vor termina drumul, într-un interval optimist de timp, între 10 și 30 de ani, dar iată, câțiva ani mai târziu, au ajuns deja la kilometrul 800 și speră că peste doar un an îl vor și termina.

Pentru drumeți a fost lansată, odată cu inaugurarea tronsoanelor deja amenajate, și aplicația pentru mobil Via Transilvanica, precum și un ghid turistic detaliat, care poate fi găsit pe pagina online viatransilvanica.com.

Odată cu montarea bornei care înfățișează portretul lui Samuel Von Brukenthal, la Micăsasa, în onoarea guvernatorului Transilvaniei, echipa de la Tășuleasa s-a unit pe Via Transilvanica cu echipa Ambulanța pentru Monumente, unde au avut șansa de a participa împreună la șantierul de suflet numit „Punerea în siguranță a Conacului Brukenthal din Micăsasa”. Echipele își doresc c,a într-o lume și o țară în care am pierdut aprecierea pentru lucrul practic, să apropie oamenii de munca fizică, pusă într-un context special, și anume apropierea omului de monument.

Am stat cu acest prilej de vorbă cu Alin Ușeriu despre ce este Via Transilvanica, despre cum astfel de demersuri ne unesc, despre ce reprezintă Via Transivanica pentru noi și despre valorile României și șansa țării noastre de a se afirma pe planul turistic național și internațional.

„Via Transilvanica oferă exact ce are de oferit România”

„Via Transilvanica este drumul de lungă distanță pe care nu ai voie să te pierzi. Noi așa ne-am gândit, că ar fi foarte foarte necesar ca România să aibă o diagonală, care să pună în valoare toate etapele și etajele importante din România, în special din Translivania – cele istorice, cele naturale și cele rurale. Din punctul nostru de vedere, Via Transilvanica oferă exact ce are de oferit România, fără să facem o investiție suplimentară, fără să facem pârtii de schi, fără să facem hoteluri superfrumoase, megacostisitoare, ci doar prim promovarea celor două valori pe care le putem exploata deja, patrimoniul rural și patrimoniul natural”, spune Alin Ușeriu, povestind cu drag despre acest proiect. „Odată cu amenajarea acestui drum am descoperit o cu totul altă țară. Și nu eram niște oameni neumblați. Eram niște oameni care credem noi că am umblat destul: Tășuleasa Social a făcut sute de proiecte, care a lucrat cu sute de mii de voluntari și a avut peste un milion de beneficiar direcți, dar acest proiect ne-a învățat că țara la pas este o valoare aproape inestimabilă, aproape de necumpărat pe care o are România.”

„Am găsit o salbă de nestemate – aproape fiecare comunitate are câte o biserică, câte un conac, și case tradiționale extraordinar de frumoase care merită nu numai puse în valoare, dar mai ales protejate, pentru că nu suntem și mai ales nu am fost în stare măcar să le punem în siguranță. Așa s-a întâmplat  și întâlnirea cu Ambulanța pentru Monumente. Am stat o săptămână cu ei la Micăsasa și felul în care fac ei lucrurile și dragul cu care lucrează pentru aceste monumente și cum fac ei să le pună în siguranță ne-a umplut de admirație și respect. Și sper ca aceste întâlniri să continue pentru că acest drum, acest colier pe care l-am pus Transilvaniei și României are enorm de multe nestemate de felul acesta, care în primul rând au nevoie să fie puse în siguranță.”, mai spune Alin, explicând cât de repede se degradează toate clădirile valoroase, dar care sunt lăsate în paragină.

„Fără sufletele oamenilor nu am fi putut realiza acest proiect”

Totul a pornit în mare viteză, după cum povestește Alin. „A trebuit să ne mișcăm foarte repede și din cauza asta ne-am pornit cu mare curaj – acum știu că a fost curaj, atunci pot să spun că a fost și inconștiență. Și marele noroc a fost că fratele meu, Tibi Ușeriu, a scris această carte celebră ‚27 de pași’ și am avut o sumă de bani disponibilă pe care ne-am gândit să o investim în acest proiect. Și partea a doua, și cea mai importantă, a fost faptul că am mers la comunitate și am transmis mesajul că oamenii sunt actorii principali, ei sunt cei care au drumul acesta. Noi avem acest concept pe o distanță de 1400 de km, dar fără sufletele oamenilor, fără implicarea lor directă, și când vorbesc directă mă gândesc că aceste borne sunt montate chiar de ei, nu am fi putut realiza acest proiect”.

Alin Ușeriu reamintește faptul că Via Transilvanica este dedicat și centenarului, și sărbătoririi a 300 de ani a baronului Samuel von Brukenthal. „Povestea este simplă, comunitățile multe, insulele multe, dacă au un hău între ele rămân insule, dacă au un drum de legătură, dacă au o sinergie între ele, se transformă într-un arhipelag, ori asta este mare forță și asta este ceea ce cred eu că trebuie să fie în continuare proiectele naționale ale României”

Dar Alin se gândește și la alte modalități prin care turismul românesc poate fi ajutat. El spune că șansa turismului în România este turismul activ, este turismul în care omul se duce să se miște și să cunoască oamenii locului.

„Pe Via Transilvanica asta este cartea noastră de vizită. România nu are altă soluție. Noi avem niște orășele, comparativ cu marile capitale europene și cele de artă, noi avem un litoral vai de capul lui. Dar avem și aceste regiuni foarte faine, foarte puternice ca și brand cum este Transilvania, Bucovina, Maramureșul, putem zice că și Dunărea, Delta Dunării, Dobrogea, deci iată că acestea pot fi deschizătorii unor noi porți în mentalitatea noastră”.

Alin Ușeriu

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Educatie

Omul care a făcut copiii „să evolueze armonios și fericiți, într-un mediu cât mai natural”

Monika Tompos

Published

on

În urmă cu mai bine de doi ani, Paul Dărășteanu, educator de meserie, a fost cel care a inițiat ideea de a împleti educația cu ecologia, cu mersul cu bicicleta (utilitară) și cu descoperirea activităților în natură dedicate copiilor. Așa a creat Asociația Școala Trimitoare, care se călăuzește după principiul prevenției și consideră că educația timpurie și de calitate poate fi importantă pentru multe din problemele societății noastre.

Paul crede că fiecare copil se confruntă în România cu provocări diferite, în funcție de mediul de proveniență, dar că toți ar trebui să evolueze armonios și fericiți, într-un mediu cât mai natural, indiferent unde s-au născut, și astfel spune că Asociația Școala Trimitoare se ocupă de educație inclusivă outdoor.

Scopul principal pentru care a înființat acest ONG a fost crearea unui cadru din care să se nască prima grădiniță și școală primară cu adevărat incluzivă din România, unde conform visului lui Paul, copii din orașe, din sate, de diferite etnii, sau copii proveniți din sistemul de asistență socială, dar și cei cu dizabilități, vor putea învăța împreună, fără diferențe.  Este de părere că este important să rupem granița dintre rural și urban, deși copiii au nevoi diferite: cei din mediul urban trebuie depărtați de tablete și de lucruri pe care le primesc fără să facă ceva pentru ele, iar cei din mediul rural, care au puține posibilități, trebuie să primească în primul rând educație pentru a putea să depășească acest mediu. Până să realizaze acest pas însă, el plănuiește să înființeze o tabără pentru copii în comuna Întregalde din Munții Apuseni, unde copiii să descopere viața de altă dată, în armonie cu natura și cu meșteșugurile sau tradițiile ei.

„Școala Trimitoare s-a născut din dorința mea de a face educație, dar fără să fiu restrâns de sistemul de învățământ, și să implic în acest demers mai mulți copii din medii defavorizate”, spune Paul. „Din ideile astea s-au născut un curs de germană pe care l-am făcut într-un sat de rromi, acum am cursuri de germană în Rășinari, iar pe tema de patrimoniu ne ocupăm de o șură în Munții Apuseni. Acesta este proiectul cel mai mare actual, prin care încercăm să acoperim cu paie o șură veche din comuna Întregalde. Apoi ne dorim să facem acolo o tabără pentru copii unde aceștia să poată să vină și să trăiască așa cum se trăia odată, să învețe meșteșuguri diferite, să stea în natură și să vadă că mobilul și laptopul sunt lucruri ok, dar că există și alternative, reușind mai apoi să tragă o concluzie cu privire la echilibrul dintre virtual și real”, mai adaugă el.

Paul spune că cei mici înțeleg la nivel teoretic faptul că activitățile offline sunt frumoase, dar că ceea ce îi fascinează cu adevărat este lucrul practic, manual: „acest lucru îl vedem și la activitățile de la grădiniță de exemplu. Cu cât acestea sunt mai teoretice cu atât mai plictisiți sunt copiii. Dar când îi pui să facă efectiv un lucru practic, cu mâinile, să lipească ceva, să încerce lucruri noi, inclusiv dacă faci o prezentare, cum învățăm noi cuvinte în germană de exemplu, dacă îi dai și un obiect aferent să îl țină în mână când învață un cuvânt, deja este un lucru fantastic pentru ei”.

În perioada de pandemie, acesta a ales să continue activitățile cu copiii, gândind câteva povești audio pentru aceștia, tocmai în ideea de a evita ca ei să petreacă mult timp urmărind un ecran.

Despre proiectul pe care l-a inițiat în munții Munții Apuseni, realizarea unei tabere pentru copii, spune că acesta este menit să ofere o experiență practică despre cum era să trăiești odata la sat. S-a inspirat din propria lui experiență de viață a ultimilor 10 ani de când vizitează zona și consideră că tocmai experiența practică prin care realizezi ceva practic l-a schimbat enorm. „Acum știu și eu cum arată un frasin, un măr, un mesteacăn, un prun. Nu îmi mai e frică de o vacă. Eu sunt bucureștean, am crescut la oraș, nu am avut țară. În Munții Apuseni am învățat să lucrez cu lemnul, am învățat această tehnică de a acoperi o șură cu paie și am cunoscut oameni și am văzut cum trăiesc ei și ce valori au aceștia. Am descoperit acolo liniștea de care ai parte doar în zone precum cele din Munții Apuseni”, povestește Paul. 

În Sibiu, s-a remarcat la începutul proiectului Școala Trimitoare prin activitățile pe care le-a organizat cu copiii cu o bicicletă utilitară în cadrul câtorva evenimente din oraș, ca de exemplu Street Delivery Sibiu sau Zilele Vecinătății. „Ideea de cargobike a fost primul lucru la care m-am gândit atunci când am făcut asociația, motiv pentru care imaginea reprezintă și logo-ul nostru. În primul rând această bicicletă atrage copiii și nu mai trebuie să trec la alte tertipuri pentru a le acapara atenția, ci pur și simplu vin cu bicicleta aceea și toată lumea vrea să se uite la ea și să se dea cu ea.”

Despre activitățile lui și despre inițiativele Asociației Școala Trimitoare puteți citi mai multe pe pagina de facebook/scoalatrimitoare.

Continue Reading

Featured

“Măcar se mișcă ceva” – Ștefan Radu Crețu expune la artă.nonstop

Monika Tompos

Published

on

Pe strada Tribunei numărul 13, în cel mai nou spațiu dedicat artei contemporane din Sibiu numit artă.nonstop, „măcar se mișcă ceva”. Este vorba despre noua (sau prima personală) expoziție a artistului binecunoscut deja în spațiul cultural sibian, Ștefan Radu Crețu.

Ștefan Radu Crețu este un artist vizual care locuiește în Sibiu. O persoană complicată, care crede că omul se depărtează de natura lui și se apropie prea mult de artificial.  Lucrările lui se întorc astfel către valorile naturale, reflectând simplitatea zilnică. Ele transpun prin interpretări abstracte elemente diferite ale evoluției și fuziunea dintre natură și tehnologie. Îi găsiți lucările în lume la Beelden aan Zee Museum din Olanda, în cadrul programului The Art in Public Places din Boynton Beach, Florida, sau pe promenada Căminului Cultural din Rășinari. De-a lungul carierei sale, Ștefan Radu Crețu a expus în Germania, Austria și Olanda fie în cadrul unor expoziții de grup, fie în cadrul expozițiilor personale. Ceea ce îl diferențiază de restul lumii este ideea de mişcare pe care o explorează în variate aspecte. Studiază mijloacele naturale de locomoție, care implică mișcarea în toată diversitatea ei – terestră, acvatică, aeriană, şi desfășoară o analiză comparată cu mijloace artificiale de locomoție.  După multe încercări de a-și motiva cercetările prin proiecte si realizări personale, a început să folosească mişcarea în variate proporții, legată de sursa de inspirație natural-artificială. A ajuns la nişte sinteze pe care le exprimă atât în forme bi cât si tri-dimensionale. Pentru a spori valoarea obiectivului, acordă importanță minimizării și abstractizării. În viața personală îl vedem mereu pe Ștefan prin Sibiu explorând mișcarea, orașul și natura pe bicicleta personală, cu Jaques, câinele său alături, în alergare.

Ștefan Radu Crețu expune luna aceasta pentru prima dată într-o expoziție personală în Sibiu, la artă.nonstop, cel mai nou și fresh spațiu dedicat artei contemporane din oraș, de pe strada Tribunei numărul 13. Spune că nici nu și-a dat seama până când nu a vorbit cu noi că, de fapt, „măcar se mișcă ceva” este prima lui expoziție personală în Sibiu. Expoziții de grup a avut mai multe, printre care cele din cadrul Nopții Galeriilor și cele din cadrul proiectului Nostru. În rest au mai fost câteva vizite la atelier și cam atât.

„măcar se mișcă ceva

Prin expoziția sa, „măcar se mișcă ceva”, Ștefan Radu Crețu marchează încheierea unei perioade în care părea că totul (cultural) s-a oprit, și întoarcerea implicită la imaginea de „a părea că se mișcă” – o mișcare greoaie, adesea insesizabilă înspre ceva mai bun, atât de mult dorita direcție de mai bine, de normalitate în domeniul cultural local, național. Drumul spre normalitatea aceasta este pecetluit de stări și situații de multe ori aberant de absurde – depuneri de proiecte culturale care se implementează doar pe hârtie, raportări și bugete din burtă, hârțoage și birocrație nefuncționale, incompetență, amatorism și dezinteresul personalului din instituțiile de specialitate. Inspirat de toate acestea Ștefan a ales expresia ce a devenit titlul expoziției sale – „măcar se mișcă ceva”. Expresie folosită apoi ca scuză. Artistul încorporează apoi în lucrările sale atât mișcarea cât și absurditatea ei și a expresiei din titlu.

Este un critic al spațiului cultural sibian, din dorința de a-l îmbunătăți, de a-i acorda o valoare cu adevărat artistică și de a-l provoca să evolueze. Consideră că viața culturală în Sibiu este momentan destul de limitată, pentru pretenția de Capitală Culturală pe care încă ne-o însușim cu mândrie la mai bine de 10 ani după ce Sibiul a ocupat acest loc pe harta Europei. „Arta vizuală, cred ca este cel mai prost clasată”, spune el. „Nu i se simte lipsa pentru că nu are tradiție. Am încercat, în schimb, prin grupul Nostru să acoperim această lipsă, cu expoziții găzduite în spațiile Urbana, iar acest lucru a fost posibil pentru că domnul director Ovidiu Mircea este un iubitor de artă, însă ce lipsește orașului acesta este un Kunsthalle, un spațiu-muzeu dedicat artei vizuale, în special celei contemporane”, completează el.

Arta vizuală în Sibiu

Artiștii sibieni, ca Ștefan, expun în Sibiu preponderent în spații nonconformiste, fresh, fără pretenții și statut.

„Dacă ești activ si țintești sus poți locui și lucra oriunde sau poți să fii în Berlin și să fii artist inactiv. Sau poți să locuiești într-un sat izolat dar să lucrezi, să depui aplicații și să scrii proiecte tari. Din acest punct de vedere pot spune că îmi pare un pic irelevantă locația unde este stabilit un artist. Sibiul este un oraș frumos, cu multe calități, dar incomplet. Tot ceea ce spun acum este o critică pur constructivă. Avem exemple în Cluj și Timișoara, orașe aspirante la statutul de Capitală Culturală, unde de asemenea nici acolo nu este totul roz, dar unde „măcar se mișcă ceva mai mult”. Titlul acesta a fost propus de fapt de artistul George Roșu , care m-a invitat să expun în spațiul artă.nonstop, și a fost atât de sintetic încât a fost o ofertă de nerefuzat. Mesajul a fost clar împărțit în două direcții, una se referă la lipsa de activitate în oraș și bine ca a mai preluat pandemia din vină, iar în al doilea rând, lucrările ar putea fi percepute ca simpliste, fără sens, dar bine că ele se mișcă, măcar au ceva interesant”, spune Ștefan.

Despre arta pe care o creează, Ștefan spune că pleacă in primul rând de la ironie , inclusiv autoironie, și prin această perspectiva călătorește în timp și face scenarii. „Îmi imaginez aceste scenarii, posibile , care marchează începutul universului – aici am supra uzat teoria panspermiei , de aceea în expozițiile mele apar monoliți – bolovanii cu urme de viață  – sau măcar voința de evoluție, până în prezent sau un viitor imaginat”, povestește el.

Iar despre viitorul artei contemporane în Sibiu, Ștefan este de părere că acesta ține de cât de mult insistă artiștii să expună:

„Cred că trebuie format un grup de lucru în direcția asta, în care să implicăm și autoritățile locale, Primăria Municipiului Sibiu. Din acest grup de lucru cred că pot rezulta niște soluții bune, dar cred că în ecuația asta nu trebuie implicați doar artiștii . Este o cauză care trebuie sa fie importantă pentru toată comunitatea. Ar putea fi un nou highlight al orașului, un punct de interes ce poate fi dezvoltat într-o viitoare strategie culturală a orașului, o reinventare care să pună Sibiul pe harta orașelor cool, care să atragă vizitatori și investitori, așa cum se întâmplă în Timișoara sau în Cluj. Avem mai toate ingredientele pentru a putea reuși, plus bonus, îl avem pe Dan Perjovschi”.

Continue Reading

Reportaj

Povestea de neoprit a celor doi sibieni care pedalează pe o singură bicicletă de 10 ani

Redactia Sibiu 100%

Published

on

În premieră la Sibiu, pasionaţii de ciclism au învins duminică orice fel de barieră şi au făcut echipă cu iubitorii sportului pe două roţi, care nu văd ca ceilalţi, şi această dizabilitate îi împiedică să pedaleze singuri. Aşa că un grup de vreo 50 de oameni şi-au unit destinul pentru o zi, pentru a putea visa împreună şi au luat startul la “Unstoppable – Turul Ciclist al Sibiului”, prima cursă dedicată persoanelor cu nevoi speciale din România, care doresc să meargă cu bicicleta.

Cu câteva minute înainte să se dea startul din Piaţa Mare, din centrul istoric al Sibiului, o doamnă şi un domn stăteau pe bancă, lângă o bicicletă special concepută cu două locuri, ca să poţi pedala în tandem – doi sibieni cu părul alb, soţ şi soţie, care aveau pe sub geci tricourile de ciclişti, inscripţionate ”Unstoppable”. Povestea lor este povestea fiecăruia dintre noi, este despre curajul de a împărţi totul, de a visa împreună cu cineva şi mai ales de a avea încredere unul în celălalt, de a oferi şi găsi siguranţă în cel sau cea cu care faci echipă.

Constantin şi Miriam Diaconescu sunt dovada vie a unei poveşti frumoase de viaţă, în care dragostea a învins totul şi viaţa chiar este ca mersul pe bicicletă. Constantin este un bărbat căruia îi place să meargă cu bicicleta de la patru ani.

Ulterior, s-a împrietenit cu Miriam, colega lui de şcoală. Şi aşa a început în urmă cu mai bine de jumătate de secol povestea lor de dragoste. La un moment dat, Miriam a început, treptat, să îşi piardă vederea. Dar acest lucru nu l-a făcut pe Constantin să renunţe la pasiunea lor de a călători împreună pe bicicletă. Aşa că şi-au cumpărat o bicicletă specială, care le dă posibilitatea să pedaleze în acelaşi timp. El stă pe şaua din faţă, iar Miriam îşi urmează nu doar soţul, ci şi visul de a fi fericită pe două roţi, pedalând în acelaşi timp cu el.

“De vreo 50 de ani, 60 de ani mergem cu bicicleta. Adică eu merg de aproape 70 de ani pe bicicletă şi cu soţia mea am început să mergem împreună pe bicicletă acum 50 de ani. Această bicicletă în tandem am cumpărat-o când ea nu a mai putut să meargă singură, am căutat pe Internet şi am găsit. De vreo zece ani mergem cu bicicleta în tandem. Până atunci aveam fiecare bicicleta lui”, a declarat duminică, pentru AGERPRES, Constantin Diaconescu, soţ şi pilot în cursa “Unstoppable – Turul Ciclist al Sibiului”.

Un deceniu de pedalat în tandem. Un deceniu aproape de normalitate. Un deceniu în care au călătorit pe bicicletă şi problemele ei cu vederea nu au contat. Un deceniu de a te bucura de cărări din pădure, de drumuri din judeţul Sibiu şi nu numai, de drumeţii în care tot ce a contat a fost doar dragostea, încrederea, siguranţa pe care ţi-o poate da cel pe care îl iubeşti. O încredere “oarbă” în celălalt, cum poate ar spune unii, însă de fapt este să poţi “vedea” în celălalt – şi atunci când ochii nu te mai ajută cum ai vrea – tot ce ai nevoie ca să mergi înainte în viaţă. Şi nu doar pe jos, ci şi pe bicicletă.

“Acum continuăm plăcerea pe care am avut-o toată viaţa, să mergem cu bicicleta. (…) Am făcut şi drumuri lungi de genul Braşov, Piteşti. Am fost în tandem la Sibiel, la Sălişte, la Cisnădioara, mergând pe drumuri mai puţin circulate. Multă lume vine şi se uită la bicicletă să vadă cum e făcută, se uită la ea, pentru că este ceva mai rar”, ne dezvăluie Constantin.

Miriam, copilotul lui Constantin, admite că mersul pe bicicletă în tandem, mai ales când în spate, în şa, este un ciclist nevăzător, înseamnă în primul rând să comunici şi cele mai banale lucruri, pentru ca plăcerea de a pedala să nu fie umbrită de nimic. Practic, pilotul îi dă indicaţii copilotului nevăzător aproape în permanenţă, pentru a putea pedala împreună.

“Unele senzaţii sunt cu totul altfel (când pedalezi în tandem – n.r.), adică tot timpul trebuie să îţi spună ‘vezi că o luăm la stânga’, ‘vezi că e curbă’, că, dacă nu, se înclină brusc bicicleta. Trebuie comunicat permanent şi acum unele drumuri le ştiu aproape pe dinafară, dar tot trebuie să spună. Pentru că, de exemplu, ştiu că urmează linia de tramvai, dar unde anume, nu”, explică Miriam Diaconescu.

Miriam şi Constantin Diaconescu iubesc bicicleta şi mersul pe două roţi atât de mult încât această pasiune o împart şi cu copiii lor.

“Soţul merge cu bicicleta de pe la patru ani. Eu mai târziu, clasa a 10-a sau a 11-a. Ne ştim din clasa a cincea. E o dragoste care s-a format în timp. Întâi am fost colegi de clasă, pe urmă am fost prieteni, pe urmă încet – încet a evoluat şi pe urmă părea de neconceput să fie altfel. Şi a fost foarte bine şi este în continuare”, a povestit pentru AGERPRES Miriam Constantinescu, soţie şi copilot în cursa “Unstoppable – Turul Ciclist al Sibiului”.

Totul începe cu o dorinţă. Cursa de la Sibiu, organizată în premieră în oraş, a pornit de la dorinţa unui băiat nevăzător, mărturisită lui Andrei Rusu, unul din organizatorii “Unstoppable – Turul Ciclist al Sibiului”, în timp ce erau, într-o iarnă, într-o tabără de schi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Andrei Rusu şi Dana Mitea, doi sibieni fără probleme de vedere, au reuşit duminică să facă de neoprit pasiunea pentru ciclism, dar şi dragostea de viaţă şi faţă de cel de lângă tine.

“Ideea a venit de la un participant din Bistriţa, un om extraordinar pe care Andrei (co-organizator al cursei – n.r.) l-a întâlnit într-o tabără de schi pentru nevăzători şi îşi dorea foarte mult să meargă pe bicicletă. Şi atunci Andrei a luat legătura cu organizatorii Turului Ciclist şi aşa ne-am dat seama că am stârnit un val, au venit atât de mulţi oameni. Sunt foarte fericiţi. Ieri (sâmbătă – n.r.) am fost cu ei şi prin Muzeul ASTRA şi una dintre participante, care a participat şi la Jocurile Paralimpice ca înotătoare, mi-a zis că vor să mai vină şi să mai organizăm. Noi ieri simţeam că este aşa, parcă o inconştienţă, eram cu ei toţi aici şi ne-am dat seama că este o răspundere, dar în acelaşi timp sunt extraordinar de independenţi şi de bine pregătiţi, sunt extraordinar de plini de viaţă şi dornici să facă mişcare şi sport în general. Mulţi piloţi spun că se simt în siguranţă cu coechipierii lor nevăzători şi că învaţă foarte mult de la ei. Mulţi piloţi aveau teama că nu o să se descurce, dar e un fenomen invers, practic este unstoppable (de neoprit – n.r.). Şi aşa o să fim în continuare”, spune Dana Mitea, unul din organizatorii cursei “Unstoppable – Turul Ciclist al Sibiului”.

AGERPRES/ Isabela Paulescu

Continue Reading
Advertisement
Advertisement
Advertisement

DELGAZ

  • Sistare alimentare gaze naturale in localitatea Slimnic, judetul Sibiu

    Delgaz Grid a fost nevoita sa sisteze alimentarea cu gaze naturale pentru consumatorii din localitatea Slimnic, in data de 24 iulie incepand cu ora 2:00, ca urmare a unui incident survenit la reteaua de distributie gaze naturale. Echipele companiei lucreaza in vederea remedierii situatiei, reluarea treptata a alimentarii cu gaze naturale fiind estimata a se realiza pe parcursul zilei de 24 iulie, incepand cu ora 12:00, in functie de prezenta la domiciliu a  consumatorilor afectati, masura fiind necesara pentru efectuarea operatiunilor in conditii de siguranta. .  

Advertisement

Subiecte

ULTIMA ORĂ

CELE MAI CITITE