În sistemul românesc de învățământ, sugrumat de teorie și hârtii, există o categorie aparte de copii care se pierd, dacă părinții, specialiștii care se ocupă de ei sau vreun dascăl dedicat nu luptă suficient de mult. Sunt copiii cu cerințe educaționale speciale (CES) – copii cu dizabilități (locomotorii, de auz, de văz), copii autiști, cu sidrom Down, cu deficiențe de intelect și cei care suferă de boli grele cum sunt cancerele, leucemiile, sau operații complicate. Legile îi protejează și creează cadrul perfect pentru dezvoltarea lor. În teorie. În practică, însă, totul se lovește de lipsa de bani, blocarea posturilor, numărul insuficient de specialiști și mentalitatea oamenilor. În acest reportaj există o singură întrebare: Se pot încadra acești copii în învățământul de masă și, implicit, în societate alături de ceilalți, așa cum ar fi normal, într-o lume a secolului XXI? Să dăm cărțile pe față!
În învățământul sibian sunt 1.810 copii cu certificate CES active, din care 964 dintre elevu sunt în învățământul special și 846 în învățământul de masă. Ideea este că toți acești copii au dreptul la o viață cât mai normală, chiar dacă ei trebuie să lupte mai mult decât restul copiilor. Fie că s-au născut cu o deficiență, ori s-au ales cu una pe parcursul vieții, ei trebuie integrați în colective la creșă, la grădiniță și apoi la școală. În ce măsură se întâmplă asta am încercat să aflăm de la specialiști din domeniu.
Prof. Delia Stoicescu este inspector școlar pentru învățământul special, omul din Inspectoratul Școlar Județean care se ocupă de acești copii. Ea spune că nimeni din învățământul românesc nu are voie să-i refuze, pentru că au același drept la educație, ca oricare alt copil. Din păcate, nu se întâmplă așa.
Cei mai mulți dintre copiii care primesc acest certificat au probleme pe toate palierele de dezvoltare sau un intelect la limită. Nu înteleg conceptele legate de formă, culoare, mărime, numerație, nu cunosc nici cuvintele din fondul principal de cuvinte. Ei sunt puși în imposibilitatea de a face legături. Nu cunosc anotimpurile sau zilele săptămânii. De aceea, Delia Stoicescu spune că este foarte important ca ei să meragă la creșă și la grădiniță. În România, grădinița nu este obligatorie, iar mulți părinți aleg să-și țină copiii acasă.
„Acești copii au nevoie de suport diferit. Intervenția precoce este salutară. Grădinița nu este obligatorie, dar lipa ei își pune amprenta în școlarizarea copiilor. Este o modalitate de socializare, o abordare ludică, structurală a educației, iar diferențele acestea între copii pot fi foarte ușor șterse. Pe de altă parte, este important să avem spirit civic și să ajutăm familia care, practic, depășește niște faze ale frustrării în momentul în care un copil se află în întârziere sau întâmpină dificultăți. Părinții trebuie să conștientizeze că este important să-și susțină și să-și încurajeze copilul să meargă în grădiniță. Intervenția timpurie este extrem de importantă”, spune inspectorul de specialitate.
Sunt specialiști, profitați de ei!
În județul Sibiu sunt câțiva specialiști dedicați, aproximativ 30, care se ocupă de acești copii. Ei se numesc itineranți. Sunt profesorii psiho pedagogi specializați în integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă. Coordonatorul lor, Delia Prodea, spune că sunt cei care au programe școlare adaptate, pe baza planificărilor de la clasă, și îi ajută să evolueze.
Sunt școli în Sibiu, ca Școala Nr.13, sau Școala Nr. 12, unde există camere speciale de studiu. De asemenea, se fac proiecte educaționale sau de socializare, numai pentru a se găsi cele mai bune metode ca acești copii să facă față sistemului nostru de învățământ. Există cadre didactice dispuse să colaboreze și, chiar dacă au efective maxime de elevi la clasă, întotdeauna au locuri și pentru copiii cu nevoie speciale.
„Și nu este ușor. Sunt copiii diagnosticați cu ADHD. Ei au deficit de atenție, țipă necontrolat, sunt agitați, lovesc sau se lovesc. Sunt copiii din spectrul autist au probleme mari de socializare. Fiecare dintre ei are nevoie de atenție specială. Trebuie puși în primele bănci și stimulați. Din noiembrie anul trecut, legile au fost reglementate astfel încât le dă voie ca acești copii să aibă un facilitator care să-i însoțească, ori pe timpul pauzelor, ori pe timpul orelor. Asta ajută mult învățătorul la clasă”, spune Delia Prodea.
Din păcate, nici această facilitate nu este folosită la maxim în învățământul de masă. În plus, există și cealaltă parte a medaliei – cadre didactice care invocă diferite motive pentru a refuza un copil cu CES în clasă.
„De regulă, școlile din mediul rural acceptă mult mai ușor că și ei sunt copiii comunității și trebuie integrați. Și sprijină și familiile. Este foarte greu să pui un copil cu o dizabilitate (epilepsie, boala oaselor de sticlă) pe un mijloc de transport și să-l aduci la Sibiu. În oraș sunt și școli elitiste în care nu există un mediu propice pentru dezvoltarea lor. Sunt și limitările legate de educația noastră și de felul în care acceptăm diferențele și diversitatea”, spune inspectorul Delia Stoicescu.
Îi sprijină sistemul?
Legislația, în ceea ce privește învățământul special, este generoasă, însă limitează. Tot inspectorul de specialitate spune că, întotdeauna, numărul de posturi alocate pentru învățământul special este redus, la fel și finanțarea. Teoretic, ai voie să faci orice vrei, cu condiția să te încadrezi în ce-ți oferă Ministerul Educației. Practic, anul acesta nu s-a primit niciun post în plus pentru învățământul special și nici nu sunt resurse financiare pentru a fi create toate serviciile care se impun, în funcție de nevoile copilului. În aceste situații, cei ce vor totuși să facă ceva, recurg la „artificii”.
Delia Stoicescu povestește că, la Sibiu, s-au făcut eforturi mari pentru înființare unei clase de copii orbi, astfel încât părinții să nu mai fie nevoiți să-i trimită la Cluj. Majoritatea elevilor proveneau din mediul rural. După o săptămână, însă, mulți părinți și-au retras copiii. De ce? Pentru că Școala Incluzivă are sistem de internat, iar în momentul în care copiii pleacă de acasă se pierde alocația de sprijin pentru familie, principala sursă de venit în multe cazuri. Dureros este că binele copilului nu a contat, iar acest fapt a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale celor implicați.
Mai avem încă de învățat. Noi ca societate, noi ca oameni și, poate, chiar ca specialiști. Bine ar fi să nu folosim acești copii ca material didactic. Cea mai frumoasă lecție pe care am primit-o? Spre surprinderea mea, ceilalți copii din clase sunt mai mult decât dispuși să-i primească în mijlocul lor pe cei cu certificate CES, cei diferiți, să-i ocrotească și să le arate drumul spre viitor. Ei o fac fără îndoeli, fără întrebări și fără să-i oblige vreo lege. O fac, pentru că așa simt că este drept.