Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt asemenea cu ceilalți oameni… (Luca 18. 10-14)

Toți suntem unici. Uneori ne credem toți speciali, foarte speciali. Suntem sub plină presiune a deșteptăciunii afișate. Cu orice preț. Inclusiv cu prețul batjocurii aproapelui. Un soi de lider spiritual, fariseu strașnic, este surprins în pilda Mântuitorului așezată nouă drept izvor de meditație în Duminica prin care se deschide perioada Triodului- care marchează așteptarea Învierii. Intră asemeni unuia ce știe că are drepturi în mijlocul Templului. Călcând apăsat. Sigur pe sine. Conform graficului. În conformitate cu tot ce a fost învățat că i se cuvine. Privește în jur și se crede înainte de a crede. I se pare mai important modul în care i se prezintă lui Dumnezeu decât modul în care, cu bucurie, Dumnezeu îl primește. Vameșul, coleg de parabolă, poartă altă conștiință. A omului bucuros că Dumnezeu îl primește, fie și pe margine, în Casa Sa. Este lecția Evangheliei. Pe lângă Lege, Hristos aduce Iubire. Prețul acestei iubiri este Moartea Sa, Învierea Sa- în orizontul Triodului ce tocmai îl deschidem. Poate de aici emoția citirii unui astfel de text în cheia istoriei Învierii. Pentru că numai Învierea dă sens acestei parabole. Fariseul nu greșește față de Lege ci față de Cel care dă Legii sens veșnic, prin Înviere. De aici importanța textului. Părintele Savatie Baștovoi scrie simplu: Nu putem iubi fiind plini de noi! (Prețul Iubirii, Ed. Cathisma, 2018, p. 235). Asta îl face pe vameș special, unic. Înțelege că Dumnezeu este Iubire. Și cine înțelege aceasta se apropie de asemănarea cu Dumnezeu Însuși.
Aceasta ne este chemarea în Postul ce se deschide dinaintea noastră, mai întâi ca o adiere de sens, apoi ca un progres optimist. Să renunțăm la ifose și orgolii, în nădejdea bucurării lui Dumnezeu. Nimic nu poate plăti iubirea prin care Hristos vindecă neiubirea noastră, îngâmfarea noastră de a ne crede plini de drepturi în Împărăția Lui. De aceea smerenia, moartea duhovnicească a unui sine gonflat, dă viață nouă Iubirii. Pentru că nu ne poate iubi Dumnezeu fără noi. El nu ne vrea de partea Sa fără noi. Numai în mintea noastră de farisei este altfel. Să privim spre noi, în inima noastră, ca niște vameși de iubire ce suntem. Dă-ne Doamne să înțelegem, că nu ne vrei în Rai fără noi!