Oricât ar părea de ciudat omului de astăzi, Hristos Domnul nu cere să fii perfect. Duminica trecută ne spunea că „dacă voiește cineva” să-i urmeze să ia crucea și s-ă-i urmeze. Duminica aceasta ne dovedește, în întâlnirea cu tatăl unui băiat bolnav, că are încredere în om să-și măsoare emoția credinței și de aceea-i zice: „de poți crede…”. Domnul refuză să fie un dictator sufletesc și te cheamă la sine prin firele libertății aprinse de dragoste.
Tatăl acesta, din Duminica numită a Sfântului Ioan Scărarul, învață libertatea pe propria piele. Nu. Nu de la boală și nici de la oameni. Boala nu ne oferă nici un spațiu de libertate. Ne devine spațiu și timp de formare doar când este Hristos prezent, în lipsa Lui pare că el e vinovatul pentru toate. Luați aminte la tatăl Evangheliei acesteia. Cât de lucid se apropie de Hristos. Nu începe să-i spună ce bun este el, cum și-a trăit viața perfect și câte a făcut. Nimic din toate acestea. Nu se scuză că are băiatul lunatec. Știe că nu e în logica lumii duhovnicești. Cere Domnului milă care naște vindecare. Iar Domnul îl testează. Îi descoperă un adânc de smerenie și inteligență în sufletul său. Căci omul, întrebat de poate crede, răspunde simplu și curat: Cred Doamne! Ajută necredinței mele!(Marcu 9. 24).
Convins că în oceanul de smerenie în care nimerise prin pocăință portul iubirii lui Hristos dă valoare adevărată vieții. Lecție strașnică nouă azi. Chiar credem că suntem credincioși, dar ne comportăm urâcios și plini de scrupule obsesive. Chiar credem că suntem plini de credință, dar e de ajuns o simplă tulburare să înțelegem ce grea este incapacitatea noastră de a ne hrăni credința din Dumnezeu nu din viziunile noastre. Dacă tema Duminicii precedente era credința primirii lui Hristos în efortul suirii Crucii pe Golgota cea mântuitoare, azi învățăm cum de ne vede Dumnezeu credința. În lumina iubirii, a dragostei care ne animă. Pe tatăl din Evanghelie îl vede iubindu-și fiul. După cuvântul Sfântului prăznuit în Duminica aceasta: „Fericit cel ce stă înaintea Domnului în rugăciune precum stau slugile înaintea Împăratului…” (Scara, Cuvântul 30.5). E așezarea în iubire dinaintea Izvorului Iubirii. Poate cel mai greu exercițiu al lumii ce o împărțim împreună. Exercițiul recunoașterii sursei din care ne strălucește iertarea. Asta doar de poți crede…
Publicitate
