L-am cunoscut anul acesta înainte de Sărbătorile Pascale pe cercetătorul în etnologie, Ilie Moise. M-a ajutat atunci cu tradiții și obiceiuri de Paști. Am remarcat obiectele ceramice deosebite ce îi decorau biroul de la Institutul de Cercetări Socio-Umane (ICSU) Sibiu. Mi-a vorbit despre bogata colecție pe care o adunase și mi-a promis că mă va invita să o văd.
Lucrurile s-au aranjat fericit pentru ca vizita mea să aibă loc cu puțină vreme înainte de Târgul Olarilor, evenimentul anual din primul weekend al lunii septembrie. Eveniment legat și de Ilie Moise, începând cu ediția din anul 1972, prima la care a participat.
Am vrut să fac direct interviul cu el. M-a sfătuit să trec prima dată pe la Muzeul ASTRA, să văd expoziția ce i-a fost dedicată anul acesta, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Expoziția, Ilie Moise: 75 de ani în 75 de artefacte, a fost realizată de Muzeul ASTRA în colaborare cu ICSU Sibiu al Academiei Române. Este cea de-a doua expoziție ce i-a fost dedicată aici, prima fiind în 2014. Curator la amândouă a fost muzeografa Olga Popa.
”Am vrut să îl sărbătorim pe Ilie Moise nu doar ca și profesor, ci cu toate laturile lui: de scriitor, publicist, folclorist și, mai ales, de colecționar. Am fost extrem de surprinsă să îl descopăr colecționar, atunci când am făcut prima expoziție. Atunci s-a creat o legătură între noi, care a continuat cu cea de-a doua expoziție și, sperăm să continue și cu cel de-al doilea volum!”, ne spune muzeografa.
”Amintiri pentru copii și jurnaliști”
Olga Popa mi-a vorbit cu pasiune despre istoricul ambelor expoziții, despre istoricul personal al lui Ilie Moise, pe care a ajuns să îl cunoască. M-a pregătit pentru întâlnirea cu colecționarul, în spațiul casei lui, locul unde a adunat de-a lungul anilor peste 2.000 de obiecte, majoritatea din ceramică. Pereți, dulapuri, scările, mansarda, totul este împodobit cu frumoasele opere ale meșterilor populari.
Ar putea vorbi despre fiecare dintre ele, despre cei care le-au făurit, despre cei de la care le-a cumpărat. Ilie Moise chiar a avut un Jurnal, care s-a numit ”Povestea lucrurilor mele”. Acesta a stat la baza primei expoziții și este acum în colecția Muzeului ASTRA.
În mansarda transformată în spațiu de expoziție, avea o masă cu mici obiecte ceramice. ”Amintiri pentru copii și jurnaliști”, mi-a spus și m-a invitat să îmi aleg unul. A amenajat camera din pod atunci când a realizat ”că nu își poate stăpâni colecția”. A avut norocul că soția l-a sprijinit întotdeauna.
Ilie Moise a ajuns să colecționeze ceramică datorită lui Horst Klusch
Cred că este o întrebare pe care o auziți des, dar, cum ați ajuns să colecționați ceramică?
Întâi am adunat icoane, pe parcurs m-am reprofilat pe ceramică, după ce am venit la Sibiu și am întâlnit olarii de la Târgul Olarilor. Și pe Horst Klusch, principalul organizator, care a fost amic de-al meu și cu care am rămas în relații foarte apropiate până la moarte. Am fost la primul târg în 1972, am o farfurie de atunci, care a luat premiul întâi la capitolul Tineret, a unui tânăr din Horezu, Ion Popa.
Mai există o secțiune de concurs la Târgul Olarilor?
Există un juriu care jurizează, dar nu mai există un concurs în sensul de altădată. Se dau premii pentru păstrarea tradiției, pentru inovație. Lucrurile au evoluat, nu mai poți să faci ce făceai atunci. În anii 70, când am venit eu în Sibiu, târgul nici nu se făcea în Piața Mare, se făcea în Piața Mică. Fiecare olar avea câte 2 sau 3 m, expunea, venea primul secretar, era prima acțiune din cadrul Festivalului Cultural Artistic ”Cibinium”. Săptămâna de festival se deschidea cu Târgul Olarilor și se închidea, de regulă, duminica următoare, prin inaugurarea unui muzeu sătesc.
”Cred că cel mai bine mă definește activitatea de cercetător”
În 2014, anul primei expoziții de la Muzeul ASTRA, cu obiecte din colecția dumneavoastră de ceramică, aveați aproximativ 1500 de piese, cum a evoluat de atunci?
În fiecare an, colecția a crescut cu cel puțin 20-30 de obiecte de ceramică, plus altele. Când ajung în târguri, de fiecare dată găsesc câte ceva. Sau primesc. De exemplu, la aniversarea celor 75 de ani, a venit și mi-a adus cadou o icoană, Florin Poenariu, din Laz, un foarte talentat ”tezaur uman viu”, care nu are încă 50 de ani.
Ce v-ar defini mai mult din tot ce ați făcut în viață? Partea de colecționar, partea de etnolog, partea de folclorist?
Cred că cel mai bine mă definește activitatea de cercetător. Am lăsat după mine douăzeci și ceva de volume. Și activitatea de dascăl. Mi-am ”plantat” studenți în toate zonele României. Am foști studenți, directori de unități artistice sau instituții de cultură. Fetele de la Muzeu, mi-au fost studente jumătate, fetele de la Junii, toate.
În urma mea rămâne și un periodic al Academiei Române, ajuns deja la volumul 30, Studii și Comunicări de Etnologie. Cu toate greutățile pe care le-a implicat și le implică trecerea de la comunism la capitalism, volumul a apărut în fiecare an. Din surse ale Academiei Române, sau ale județului Sibiu, sau ale Junilor, am găsit întotdeauna pe cineva care să-l tipărească.
Ilie Moise este optimist, nu crede că vor dispărea vechile meșteșuguri
Legat de activitatea dumneavoastră de președinte al juriului Olimpiadei „Meşteşuguri artistice tradiţionale”, cum vedeți noile generații? Există încă interes la noi pentru vechile meșteșuguri?
Trebuie să vă spun că și anul acesta am avut peste 30 de județe participante și am senzația că oamenii încep din nou să își caute rădăcinile. A fost o perioadă de relativă derută, cu integrarea noastră europeană, dar oamenii se întorc. Am găsit, de exemplu, icoane pe sticlă făcute în Moldova. Acestea erau tipice numai Transilvaniei. Dar acum, încep să apară în tot spațiul românesc. Deci, sunt meșteșuguri tradiționale care ”prind” și în lumea copiilor. Eu sunt optimist, nu cred că vor dispărea.
În privința meșteșugurilor, se păstrează trăsăturile tradiționale sau se merge către modernitate? Se adaptează?
Nu poți să le adaptezi întotdeauna la modernitate, la realitatea imediată. Spre exemplu, Mircea Lac, ce rămâne cel mai bun profesor de arte tradiționale din spațiul românesc, are la ora actuală 78 de ani, e încă în activitate. Vine cu pandantive țărănești, celebrele cheițe de la brâu ale pădurencelor, din Pădurenii Hunedoarei. Nu poți să le schimbi, e un fel de siderurgie tradițională, le lucrează chiar în timpul Olimpiadei. Din punctul meu de vedere, este cel mai complet și complex profesor de tradiții, am și scris o carte despre el, este singurul despre care am reușit să scriu un volum. Am reușit să scriu eventual articole, am o carte care se cheamă Quo Vadis Cultura Populară?
”Quo Vadis Cultura Populară?”
Și, în ce parte ”merge” cultura populară?
Cultura populară merge în mai multe direcții. Inclusiv, spre kitsch. Sunt niște oameni care evoluează în această direcție, dar sunt și cei care mențin tradiția. Eu cred că vor fi tot mai mulți oameni care vor realiza că procentul de identitate românesc este foarte ridicat în acest domeniu, cel al etnologiei. Niciun domeniu nu produce într-un procent atât de mare identitate românească.
Icoane pe sticlă, de exemplu, nu se mai produc nicăieri în spațiul european, decât la noi. Sunt eternul președinte al juriului pentru că sunt cel mai în vârstă și sunt încă în activitate. De 10 ani m-am pensionat de la Universitate și am rămas cercetător la Institut. Este o șansă deosebită pentru mine și nu știu cum să le mulțumesc celor care m-au acceptat, pentru că am reușit să îmi finalizez proiectele. Am avut atât de multe…
A reușit să facă tot ce și-a dorit
Există ceva ce să vă fi dorit mult să faceți și să nu fi reușit?
Nu. Am tot felul de proiecte, dar sunt din cele mai mici, ce vin pe parcurs. Nu mai pot să iau proiecte foarte ample. Știu eu dacă timpul mai are răbdare cu mine?
Legat de apariții editorale, am înțeles că va apărea un nou volum despre dumneavoastră?
Muzeul vrea să scoată un al doilea volum, pe ideea Ilie Moise, 75 de ani în 75 de artefacte. Vor lua 75 de obiecte din colecția mea și vor publica poveștile meșterilor din spatele lor. Eu am scris despre majoritatea dintre aceștia. Dacă nu am scris eu, vor putea prelua din ce au scris alți cercetători.
Îmi puteți spune povestea coperții primului volum, fotografia în care apăreți bebeluș în brațele mamei dumneavoastră?
Tata era un tip destupat, era zidar, dar cu regim de țăran, avea pământ. Când m-am născut, era în armată. Trebuia să vină acasă să termine secerișul. Pentru a primi permisie, avea nevoie de o dovadă că i s-a născut un copil, un băiat. Așa se face că un fiu de țăran are o fotografie cu el atât de repede, la 2 luni și jumătate. Altfel, țăranii nu mergeau la oraș să facă fotografii la vremea respectivă. A devenit celebră. Muzeograful, Ana Grama, a numit-o pe mama, Madona de la Cut.
”Mama îmi spunea de parcă era real, și eu o credeam…”
Aveți un tablou interesant în colecție, pictură naivă, Priculiciu. Care este povestea lui?
Îmi aduce aminte de o legendă a familiei. Un strămoș de-al meu, Teofil, avea un vecin despre care se spunea că ar fi fost pricolici sau spricurici. Într-o seară, Teofil, cu furcoiul în mână, s-a întâlnit cu un câine. Lătra câinele la el, să îl rupă. Cum acest Teofil nu se temea de nimic, a vârât furcoiul în câine. Și, dacă s-a făcut sânge, s-a transformat în om imediat. Și a zis: ”Iartă-mă, vecine, că dacă taci, îți dau un pământ!” Și i-a dat un pământ. Mama îmi spunea de parcă era real, și eu o credeam. Din poveștile din familie, exista teama de pricolici. Teofil era un fel de străbunic de-al meu. Tatăl bunicii tatălui meu.
Pe mine mă interesează să cunosc trecutul și explicația anumitor trăsături de caracter sau reacții pe care le am. Mă întreb cu cine seamăn din neam. Inclusiv puținul talent pe care îl am la scris. Am avut o bunică analfabetă, care mi s-a părut cea mai inteligentă, cu o memorie uluitoare. Într-o zi, mi-a spus 81 de cântece. Cântece nu înseamnă strigături, înseamnă doine, balade. Mi le-a spus într-o zi, în timp ce țesea, am scris tot.
”Oare toată tenacitatea s-a încheiat cu mine?”
Dragostea pentru folclor, pentru tradiții, vine așadar din familie sau ați câștigat-o pe parcurs?
Eu sunt produsul acelei lumi. Chiar spuneam undeva că tot ce am mai bun și mai frumos în structura ființei mele s-a plămădit aici, în această lume, în care am întâlnit secole întregi de aristocrație rurală. La Cut. Eu și acum raportez lumea de astăzi la lumea de acolo și nu îmi vine să cred unde am ajuns. Erau de o corectitudine dumnezeiască. Bunicul meu era un adevărat Guru al străzii. Ca să lași ceva după tine trebuie să te încrâncenezi, să consideri toate obstacolele vieții ca niște lucruri necesare. De asta sunt puse, ca să fie trecute! A trebuit și tenacitate să ajung aici. Uneori, mă întreb, stând între tineri, chiar și lângă copiii mei, ”oare toată tenacitatea s-a încheiat cu mine?”
Aveți două fete. Nu vă moștenesc?
Nu îmi calcă pe urme niciuna. Aș fi vrut să ducă mai departe aceste lucruri. E una când ai o tradiție în familie și alta când o iei de la zero. Cea mare este dăscăliță, cea mică, doctoriță. Aș fi vrut amândouă să fie niște filoloage de excepție. Cea mare a fost șefă de promoție, a fost invitată să meargă asistent la Germanistică, nu s-a dus. A preferat să fie dăscăliță la Pedagogic. A fost alt mod de a gândi, de a vedea lumea, a fost opțiunea lor.
Cea mică este extrem de talentată. A luat câteva premii la Olimpiada copiilor meșteșugari. Am încurajat-o să meargă la Conservare – Restaurare. Dar, ea a vrut medicină.
”Avem motive să fim mândri de rădăcinile noastre, atunci când privim arta populară!” – Ilie Moise
Dacă nu fiicelor, ați transmis altcuiva mai departe pasiunea dumneavoastră?
Asta sigur, zecilor de elevi pe care i-am avut. Este și Andreea Buzaș, cercetător la Institut, care a scos un volum omagial deosebit, atunci când am împlinit 70 de ani. Este deosebit nu pentru că îi este dedicat lui Ilie Moise, ci pentru că arată foarte bine. În privința Andreei Buzaș, ”am tras cartea cea bună”. La mijloc nu este soarta familiei mele, ci e soarta identității românești, înțelegeți? Atunci, pe mine mă interesează să găsesc succesori spirituali. De aceea și vreau ca întreaga colecție să ajungă la Muzeu, să se bucure toată lumea de ea. Cu bani sau fără, ea trebuie să ajungă acolo. Pentru că eu m-am bucurat destul de mult de ea. În 2014, primele 100 de bucăți, cele mai bune, au ajuns la Muzeu. Îmi doresc să ajungă alte câteva sute, și așa mai departe.
Suntem în perioada Târgului Olarilor, de ce ar trebui să cumpere românii ceramică tradițională?
În primul rând, obiectele de ceramică continuă să fie de calitate, atât tehnică, cât și artistică. Din punct de vedere estetic, poate fi încadrată în orice context. Am solicitat românilor cât am putut, prin presă sau prin alte canale, să frecventeze târgul. Să își cumpere vase frumoase, dacă nu pentru uz, măcar decorative. Sunt un mod de a conserva tradițiile, de a-ți păstra rădăcinile. În definitiv, trebuie să fii mândru de rădăcinile tale! Și avem motive să fim mândri de rădăcinile noastre, atunci când privim arta populară!
Mulțumim, Ilie Moise, pentru poveștile frumoase și pentru lecțiile de mândrie națională!
