Cuvântul nu este totuna cu vorba. Cuvântul are vocația de a înălța, a zidi, a înțelepți. Vorba are o altă menire. Deși poate să spună ceva, totuși vorba banalizează, coboară, se pierde fără mesaj.
Mântuitorul a fost prin definiție Omul Cuvântului, al Cuvântului întrupat, dar și al cuvântului revelat, propovăduit oamenilor spre cunoașterea adevărului.
Fariseii, saducheii și cărturarii au fost, în schimb, mai mult oamenii vorbelor. Erau învățați, dar vorbele lor erau potrivnice cuvintelor lui Iisus. Cu acest gând, au venit la Hristos, ca să-L încerce cu întrebările lor. Nu ca să învețe din cuvintele Lui, ci ca să ducă vorba, cum că Învățătorul a răspuns greșit.
Iisus, însă, n-a greșit. A știut să răspundă, și când a fost întrebat de dajdie („Dați Cezarului, ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”), și când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă („Iubește pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău, iar pe aproapele ca pe tine însuți”). În ultimul răspuns, amintit în Evanghelia de azi, „se cuprind toată legea și proorocii”.
Răspunsurile lui Iisus date purtătorilor de vorbe au fost pline de putere și de adevăr. Iată de ce cuvintele Lui nu vor trece. Va trece, în schimb, toată vorbăria acestei lumi, care ispitește pretutindeni.
Din păcate, tot mai greu găsim câte un cuvânt cu mesaj, cu sens și cu rost. Văzduhul se umple cu vorbe-n vânt și cu vorbe otrăvitoare. Nu mai găsim „societatea cu protipentade” de odinioară, unde exista o ierarhie de valori, parcă tot mai mult ne coborâm la nivel de mahala, cu progenituri agresive în limbaj.
Am putea spune că, dacă înainte s-a vrut uciderea lui Hristos, astăzi se vrea, tot mai mult, uciderea Cuvântului. Este marea ispită a timpului de acum. Și ca să nu cădem în plasa ei, să ascultăm îndemnul: Lăsați vorbele, haideți să ne ținem de Cuvânt!
