„Noaptea-i pe sfârșite, apropiatu-s-a Ziua…(Romani 13. 11-14; 14. 1-4)
Nu suntem condamnați să postim. Cum ar suna astfel de cuvinte de încurajare ale Sf. Pavel către romani dacă Împărăția Cerului ar fi un exil fără de sfârșit? Nicio bucurie. În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai ni se pun dinaintea slăbiciunile firii omenești care au dus, uneori o fac și acum, la proasta înțelegere a mesajului Domnului Iisus Hristos. Oamenii care nu cred în Dumnezeu ne socotesc pierzători, izolați și oarecum neputincioși dinaintea vieții. Ori creștinismul nostru nu se practică pe ascuns, prin colțurile înverșunate în mediocritate ale lumii ca o slăbiciune continuă, ca o condamnare.
Postul Mare răspunde acestei „vizualizări” a creștinismului, acestei perioade de așteptare a Zilei, fără îndoială a zilei Judecății. De aceea în săptămâna trecută făceam amintire de Judecata de Apoi. Pentru a așeza în ritm de rugăciune și credință nădejdea noastră căci numai cu ochii spre cununa mântuirii merită să trăim câte le trăim fără a face din nimic tragedie, trăind drama dar nelăsând-o să alunece în obscenitate mondenă. Sfântul Pavel este chemat să ne întărească la început de Post cu minunatele sale îndemnuri: „Așa ca în plină zi, să umblăm cuviincios, nu în ospețe și-n beții, nu în desfrânări și-n fapte de rușine, nu în ceartă și-n invidie; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o faceți spre pofte” (Rom. 13.13-14). Suntem chemați, așadar, să umblăm ca ziua. Căci nu putem fi, asemeni lui Adam și Evei, ascunși în vegetația Raiului la vreme de seară, când Dumnezeu îl aude pe cel dintâi om cum își ascunde goliciunea. Ascunsul acela inutil vrea să-l vindece Hristos în noi. Ifosul nostru în raport cu falsa cunoaștere de care suntem cuprinși prin păcat caută Domnul să-l vindece. Pentru acesta și postim, pentru a ieși la lumină, pentru a fi parteneri de preumblare Domnului în Grădina Raiului. Avem ocazia să redescoperim frățietatea postului. Să postim fără să-i judecăm pe ceilalți, să trăim fără aroganța nefirească a vremii de acum, să păstrăm bucuria unor discuții moderate, frumoase și dăruitoare de sens vieții. Poate e momentul să nu mai pierdem momentele adevărate ale vieții, să ne adunăm în rugăciune nu în bârfă, să ne fim unii altora ajutor în toate. O Românie care postește? Poate e prea mult. Români care postesc? Un început Învierii. Pentru că dacă nu postim cu Învierea în suflet, zadarnică ne este postirea”. Pr.Constantin Necula
Publicitate
