Părintele Constantin Necula, cadru universitar al ULBS și Prodecanul Facultății de Teologie Andrei Șaguna a primit astăzi, 29 martie, titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
Manifestarea, care a avut loc în Aula Ștefan cel Mare a Academiei Forțelor Terestre, a reunit personalități academice sibiene, reprezentanți ai administrației locale și județene, clerici și prieteni ai Părintelui Constantin Necula.
”Decizia Consiliului de Administraţie de a propune Senatului Universitar al Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu acordarea celui mai înalt titlu academic onorific al instituției noastre, Preacucernicului prof.univ.dr.habil. Constantin-Valer Necula, se împlineşte ca un act de recunoştinţă şi o datorie de inimă faţă de un strălucit ambasador al culturii şi spiritualităţii româneşti, dar şi un eminent profesor universitar“, au transmis reprezentanții Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu.
Recunoaştere atât naţională, cât şi internaţională
„Doresc ca în numele comunităţii academice militare din Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu şi al meu personal să mulţumesc Preacucernicului dr. Constantin-Valer Necula pentru crearea unui climat spiritual propice dezvoltării academice a tinerilor studenţi atât teologi, cât şi militari, pentru întreaga activitate ştiinţifică şi academică pe care le-a întreprins, obţinând astfel o recunoaştere atât naţională, cât şi internaţională. De asemenea, intrarea Domniei Sale în rândul personalităţilor care deţin titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu va contribui şi mai mult la extinderea colaborării dintre cele două instituţii esenţiale: Armata Română şi Biserica Ortodoxă Română”, a evidențiat în discursul său, rectorul academiei, domnul gl.bg.prof.univ.dr.ing. Ghiță Bârsan.
Profunzimea cuvântului său este întotdeauna susţinută de verticalitatea şi curajul cu care apără învăţătura de credinţă şi valorile neamului românesc. Vocea sa se face auzită şi ascultată nu doar în mediile clericale, ci şi în cele culturale, societale.
”Prezenţa mea aici se datorează efortului dumneavoastră”
„Astăzi îmi îngăduiţi împlinirea unui vis de copil. Împlinirea dorinţei mele de a fi membru al comunităţii academice miliare româneşti şi, dacă la 14 ani nu a fost cu putinţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi dumneavoastră că în 40 de ani mă onoraţi cu decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al acestei prestigioase instituţii academice pe care, cu amplă viziune şi adâncă pricepere, o conduceţi şi o propuneţi societăţii româneşti. Trebuie să recunosc, nu doar cu adâncă smerenie, ci şi cu un realism autentic, că bucuria aceasta nu mi se cuvine şi că prezenţa mea aici se datorează efortului dumneavoastră şi muncii profesorilor mei, părinţilor mei şi tuturor celor care m-au format”, a transmis vădit emoționat Părintele Constantin Necula în cuvântul său de mulțumire.
Părintele Constantin Necula se alătură, astfel, celorlalte personalități cărora Academie Forțelor Terestre le-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, dintre care amintim: Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, Prof. Univ. Dr. ing. Sorin Mihai Radu, Prof. Univ. Dr. Constantin Chiriac, Gl. lt. (r) dr. ing. cosmonaut Dumitru-Dorin Prunariu, Pr. Acad. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Înaltpreasfințitul Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului etc.
Redăm, în cele ce urmează, integral alocuțiunea Pr. Prof. Univ. Dr. Habil Constantin Necula din cadrul acestui eveniment:
Cuvânt de Mulțumire
Astăzi îmi îngăduiți împlinirea unui vis de copil. Împlinirea dorinței mele de a fi membru al comunității academice miliare românești și dacă la 14 ani nu a fost cu putință îi mulțumesc lui Dumnezeu și Dumneavoastră că în 40 de ani mă onorați cu decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al acestei prestigioase instituții academice pe care, cu amplă viziune și adâncă pricepere, o conduceți și o propuneți societății românești.
Trebuie să recunosc, nu doar cu adâncă smerenie ci și cu un realism autentic, că bucuria aceasta nu mi se cuvine și că prezența mea aici se datorează efortului Dumneavoastră și muncii profesorilor mei, părinților mei și tuturor celor care m-au format. Exigenți și constanți în muncă m-au învățat că o Țară stă pe munca serioasă și curajul de a-i asuma valorile. Într-un martie de acum 40 de ani aflam că nu pot face Liceul Militar de la Breaza și pentru mine se dărâma o lume. Tot ce citisem și crezusem că aș putea împlini ca tânăr s-a spulberat și greu, aproape imposibil fără cei din jurul meu, mi-am regăsit liniștea de a crește pentru vocația de acum.
Știu că datorez clipa de astăzi încrederii ofițerilor și subofițerilor care m-au instruit în septembrie- noiembrie 1989 pentru a trăi profesionist momentul Revoluției. O spun fără să mă tem că anul acela de împlinire a stagiului militar al fost primul meu an de formare în teologie. Și am descoperit atunci importanța caracterului în asumarea vocației profesionale. Și mai ales că Armata Română poate reprezenta lecția de viață prin care să îmi asum viața.
Dese ori în anii trecuți am fost întrebat cine cred eu că a semnat Tratatul de la Trianon. Am răspuns fără să ezit că el a fost semnat cu brațul drept pierdut în lupta de la Mărășești de bunicul mamei mele, Vasile, maramureșean care a trecut în Armata Română ca să apere idealul unității naționale. Acum știu că în cerneala acelui tratat este și sângele fratelui bunicului meu dinspre tată, Dumitru, ale cărei oseminte le-am aflat- împreună cu fiul și fiica mea- în mausoleul de la Mateiaș și l-am pomenit alături de cei mulți și deplin așezați în memoria Neamului. Oriunde am umblat pentru a sluji și filma- în multe din locurile sacre ale rezistenței naționale- am purtat cu mine respectul pentru ei și pentru jertfa lor care, înainte de multe alte evenimente pomenite astăzi, ne-au dat România Mare.
În anul trecut am căutat să văd locul în care, odinioară, s-au întâlnit Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist, Polonia și România. Este în capătul dinspre munte al Văii Vișeului și se cheamă Făina. Aici a făcut stagiul străbunicul sub steagul Impariului, fratele bunicii, Ilie, mort la Stalingrad, sub steagul Ungariei- ca orice pui de ardelean din Sălaj ori Maramureș- dar și bunicul, Nicolae, tatăl vitreg al mamei, ca grănicer al României. Transferat disciplinar din unitatea de la Seini ca urmare a plantării brazilor ce marcau un omagiu adus lui Mihai Eminescu sub ochii armatei maghiare în frigul ca de Siberie al punctului de frontieră de acolo, din munte. Ajuns acolo am retrăit tot ceea ce bunica mea Ileana, deportată în Ungaria 2 ani și apoi în Rusia sovietică pentru 1 an, mi-a povestit despre bărbații- militari din neamul meu. Lor le datorez patriotismul ca o realitate hematică, autentică, inalienabilă prin culturi politic corectate. Ei șad de vorbă cu sufletul meu de fiecare dată când „servesc Patria” nu este simplă afirmație ci confirmarea unei stări de veghe.
Pentru a înțelege această stare de veghe îngăduiți povestirea unui episod de viață pastorală. În 2000 am primit misiunea duhovnicească de a duce la Praga la un Congres de teologie câțiva tineri din Oastea Domnului. Participam la o întâlnire a asociațiilor din mișcarea harismatică europeană dar, vă asigur, mărturia noastră ortodoxă a fost fundamentală. La întoarcere, după ce am vizitat emoționați în Polonia Muzeele de la Birkenau și Auschwitz, după ce am recăpătat respirația sufletească la Cracovia- deși eram teribili de marcați cu toții de dimineața petrecută în lumea memoriei lagărelor- am luat drumul către Zakopane. Atât că ne-am rătăcit. În loc să ținem drumul asfaltat am nimerit, ținând de o hartă oferită de o familie de polonezi dintr-un sat în care ne-am rătăcit, pe un drum forestier care părea că ne duce greu la frontiera cu Slovacia.
Prinsesem frică de faptul că mergem deja prea mult pe un drum necunoscut total și care părea că se pierde în noapte. Le-am spus copiilor- eram cam 12 cu toții, nici eu nefiind pe atunci prea ne-copil- că dacă ne-a purtat Dumnezeu pe-acolo nu e întâmplător. M-au privit cu insistența celor care ar vrea să reproșeze ceva dar nu pot de oboseală. Văzuseră multe în ultimele zile și nu erau convinși că ar mai putea fi ceva să-i emoționeze. La miezul nopții întunericul pădurii s-a deschis într-o poiană peste care a început să strălucească – asemeni unui glob de aur, cum spune poetul – o lună plină, plină de toată nădejdea noastră. Dintr-o dată, sub ochii noștri care credeau că au văzut totul în ziua ce trecuse deja, s-a deschis o poiană plină de cruci. Una lângă alta, asemeni unor arme în onor, ședeau crucile ostașilor români căzuți la datorie pe meleagurile acelea, departe de Țară dar cu Țara în suflet. Țărână românească pe văile Munților Tatra.
Ne-am coborât din microbuz cu respectul urcării pe treptele unei catedrale. Și ne-am deschis vocile în rugăciune. Epitrahilul ce l-am purtat atunci încă mă însoțește în slujire purtând, parcă, lumina aceea, de dimineață a Învierii. Am cântat Imnul Țării și apoi Imnul Învierii. La al treilea Hristos a Înviat, noaptea, s-a apropiat de noi o mașină a Poliției de frontieră poloneze. Ne-au așteptat ridicând degetele- salutul caracteristic armatei polone- la intonarea Imnului și făcându-și cruce la vestirea Învierii. Au părut că înțeleg totul.
La sfârșit ne-am uitat în ochii lor. Era respectul pentru a Țară care poate să-și crească astfel copii. Nu doar că ne-au purtat la punctul de frontieră- nu mai era mult- dar la plecare s-au așezat în linie de prezentare și ne-au salutat, onorând gestul de iubire prin care ne-am revăzut eroii. Nici slovacii nu au reacționat altfel. Ai noștri ne țineau de mână să ne întoarcem Acasă. Cum ar fi vrut și ei să o facă.
Așa cred că pot defini emoția clipei de acum. Cu ei, cu toți cei pomeniți, în adâncul inimii. Cu toată emoția pe care am încercat-o la Mateiaș ori Mărășești, la casa Ecaterinei Teodoroiu ori la Vladimireștii lui Tudor, la Pnitenciarul muzeu de la Pitești, în văgăunile morții de la Jilava, Aiud, Gherla, Sighet ori Râmnicul Sărat în care am filmat și povestit Țării că o patrie nu se apără cu vorbe și lozinci ci numai cu oameni dispuși să urce pe Crucea Țării, gata să trăiască bucuria împlinirii libertății alor lor.
Când mă întreabă cineva care este cea mai impresionant poveste despre Înviere pe care am citit-o vreodată mă gândesc la sublocotenentul Aurel State din Godenii Muscelului care povestește, în volumul memorialistic „Drumul Crucii”, întoarcerea acasă după lagărele iadului sovietic, unde căzuse prizonier în 12 mai 1944. Este acasă abia după 12 ani, un acasă care îl condamnă la încă 18 ani de pușcărie. Ofițer al Armatei Regale nu renunțase nici o clipă la ideea de a fi liber și nu sclav vreunei ideologii.
La eliberarea din 1955 ajuns la Câmpulung noaptea târziu este purtat spre satul său de un tânăr șofer care l-a recunoscut- tabloul său ca decorat al Ordinului Mihai Viteazu străjuise intrarea în liceul adolescentului o vreme iar atunci când i s-a vestit dispariția zeci de tineri intraseră în biserică pentru a aprinde o lumânare pentru sufletul său- și l-a adus până în pragul casei părintești. Se schimbase întreaga geografie datorită exploatărilor miniere, lumea sărăcise, satul era în beznă și doar într-o casă se mijea o lumină. Ca o lucire de candelă. Era casa în care mama ofițerului aștepta să revină fiul său. Eroul. Când a intrat în casă, scena este descrisă de Aurel State cu emoție și realism vrednic de dimineața Învierii, mama l-a sărutat și împreună s-au așezat lângă patul tatălui său, care avea să moară în câteva zile. Când s-u întors în pridvor curtea era plină de oamenii din sat care purtau lampioanele cu carbid aprinse în mână. Și plângeau. Primarul satului s-a plecat și i-a sărutat mâna zicându-i: dacă Dumneata te-ai întors acasă înseamnă că nu e totul pierdut pentru Neamul nostru! Și se pare, astăzi, că a avut dreptate.
Stimate Domnule General, Onorat corp ofițeresc și de subofițeri, onorat corp profesoral și distinși oaspeți. Momentul de astăzi, de când mi-a fost propus, mi-a adus aminte de patrioții pe care-i port în suflet. Nu cred că putem trăi fără împlinirea idealului lor.
Astăzi am real sentimentul că lângă mine stă Domnul General Uscoi și domnul colonel Cordea și toți ceilalți, prietenii noștri, care au reprezentat tradițiile și forța Academiei Forțelor Terestre la cel mai înalt nivel de profesionalism și emoție. SEMPER UNA! O singură realitate de voință. Din sângerările neînchise ale Stalingradului până în vinele de piatră ale Tatrei, din văioagele sângerânde de la Dragoslavele până în văile morții din Vale Putnei și din temnițele Aiudului – unde generalilor Armatei regale li s-au îngropat săbiile de ceremonie ca să nu fie prădate de sfințenie de gardienii tăvălugului roșu- până în tainițele învierii de la Mărăști și Mărășești o singură voință. Trece Armata României!
Primesc cu smerenie și respect tainica onoare de acum. Plecându-mă în rugăciune pentru ei și pentru noi, cei de azi. Și aducându-mi aminte că Altarul Bisericii la care slujesc e parte integrantă din jertfa lor. Cu mâna pe Drapelul Țării mă plec și spun: Domnule General, sunt sergent în rezervă Constantin Necula. Servesc Patria!
