Articol de Daniel Deleanu
Într-o zi de iarnă cu un cer întunecat ca dintr-o poveste de Frații Grimm, într-un Copou adormit sub pătura rece a lui ianuarie, pe stadionul „Emil Alexandrescu” s-au ciocnit azi două exoplanete. De o parte, Politehnica Iași, cu sufletul sfâșiat între visul unei victorii și realitatea cruntă a unui sezon deosebit de greu, iar de cealaltă parte, Hermannstadt, o echipă venită de la munte, cu pasul apăsat al unui oier care știe că drumul lung al transhumanței face parte din destinul său păstoresc.
Minutele primei reprize s-au scurs, asa cum ar spune Okakura Kakuzo, maestrul chadō-ului, ca un ceai prea fierbinte: promițător, dar lipsit de savoare. Poli încerca să se înalțe, dar aripile lui păreau cusute cu fir subțire, fir care se rupea la fiecare pas al sibienilor. Era ca un dans pe marginea prăpastiei, unde moldovenii încercau să țină echilibrul, dar Hermannstadt, cu ghetele bătătorite pe dealurile Mărginimii, știa că vremea marilor momente încă nu venise.
Și apoi, după pauză, când gerul părea că mușcă și mai adânc din sufletele celor prezenți, a venit clipa cea mare. Minutul 55. Ianis Stoica, un tânăr cu ochii arzând de foamea golului, a scăpat printre fundașii Iașiului, de parcă ar fi fost o umbră grăbită să evadeze dintr-o legendă, și a trimis mingea către buturile lui Poli cu o eleganță care părea mai mult pictată decât lovită. Fileul porții moldovenești s-a cutremurat sub povara golului, iar liniștea stadionului s-a transformat într-un oftat greu. Sibienii din tribună, puțini, dar plini de suflet, și-au înălțat glasurile de parcă ar fi fost clopotele Turnului Sfatului răsunând dintr-o altă eră.
„Ia uite, Hermannstadt-ul ăsta mic și modest, cum îi învață fotbal pe moldoveni”, s-ar fi auzit un murmur ironic printre suporterii gazdelor. Dar adevărul era mai crud. Hermannstadt nu venise să joace un fotbal complex din punct de vedere tactic, ori spectaculos, ci să câștige. Cu răbdarea unui țăran care își pregătește plugul pentru primăvară, sibienii au arătat că eficiența și inteligența tactică sunt mai prețioase decât orice artificiu de scenă.
Și cum se întâmplă în mai toate poveștile fotbalistice unde ambiția este efigia supremă, un singur gol nu putea fi de ajuns. În minutul 75, Tiago Gonçalves, lusitanul nostru în cinstea căruia vom destupa în seara aceasta o sticlă de vinho verde, s-a arătat a fi azi un adevărat poet al mingii, punând cireașa sibiană pe tortul moldovenesc.
După o combinație care parcă desenase linii invizibile pe teren, Gonçalves l-a „finisat” pe Jesús Fernández, portarul ieșenilor, cu rafinamentul unui bijutier care șlefuiește diamantul cu un diamant superior în carate. Balonul a intrat în plasa spaniolului întocmai firului de soare ce se chinuia de ceva timp să pătrundă printre norii care acopereau cerul Copoului: 2-0, iar stadionul a amuțit. Era o tăcere grea și hidoasă, de metal ruginit, care vorbește despre neputință – pentru a-l parafraza pe Lao Zi – mai bine decât o mie de cuvinte…
Iașii, cu toată istoria lor glorioasă, cu toate poeziile oftate sub Teiul lui Eminescu, părea că astăzi nu mai știe să găsească rimele fotbalului. Fundașii Politehnicii, copleșiți ca niște copaci loviți de furtună, încercau să se regăsească, dar Hermannstadt deja își pusese amprenta pe joc. Era acolo ca o echipă cu suflet de oțel, dar cu minte clară, știind că victoria sa nu trebuie să fie azi rodul întâmplării, ci unul al datoriei și al sacrificiului.
La final, tabela arăta 0-2. Dar pentru sibieni, nu scorul era cea mai importantă victorie. Victoria adevărată era felul în care au arătat că muntele nu se înclină niciodată în fața colinelor. Că Sibiul, cu toată liniștea lui aparentă, poate fi un vulcan care erupe atunci când e nevoie.
Pentru Politehnica Iași, meciul de azi a fost o lecție. Pentru Hermannstadt, a fost un cântec. Și ce cântec frumos! Un cântec despre mândrie, despre unitatea de pe teren, și despre cum azi sibienii le-au arătat ieșenilor că fotbalul nu e doar luptă, ci și poezie. Poezie în doi pași de dans.
