Chiar dacă o să mă fluieraţi, tot trebuie s-o spun: mă bucur nespus că golul albanez a tras o smetie peste botul naţiunii, pe care-l punem invariabil la toate şmecheriile cu care suntem adăpaţi. „Delete” – asta ne-au făcut albanezii, „delete forever” din fotbalul mondial. N-ai cum să ajungi în clubul elitist al campionilor, dacă n-ai vocaţie, ci pile, te antrenezi nopţile în cazinouri şi baţi silicoanele în loc de mingi, sau crezi că afacerile murdare ţin loc de fair-play. De la Generaţia de Aur a lui Gică Hagi, purtată pe braţe, învăluită în tricolor şi lacrimi de bucurie de o ţară întreagă, la „ceata lui piţigoi” deletată de albanezi cu un şut, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Doar că ei sunt oglinda noastră. Halul în care a ajuns fotbalul românesc e halul în care a ajuns naţiunea română!
„Delete” am luat şi de la bulgari, nu în fotbal, ci în politica externă. N-ai cum să ajungi în clubul elitist al campionilor politici, dacă n-ai anvergură de preşedinte, ci de primar, dacă în ograda ta cântă găina şi tu-ţi îngustezi orizontul la partea dorsală a stăpânului tău. De la anii ‘7o, când România spunea NU invaziei în Cehoslovacia, în pofida alianţei din care făcea parte, recunoştea prima statul Israel, media în conflictul israeliano-palestinian şi în războiul din Vietnam, onorată şi creditată de marile puteri ale vremii, la piţigoiul deletat de bulgari cu un şut de mare bun simţ: „n-am nevoie de război la Marea Neagră”, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Doar că alesul nostru e oglinda noastră. Halul în care a ajuns Preşedinţia României e halul în care a ajuns naţiunea română!
„Delete” vom lua cât de curând şi ca naţiune. N-ai cum să faci parte din clubul elitist al supravieţuitorilor, dacă n-ai vână de popor, ci statut de populaţie. De la vremea când românul era în stare de jertfă de sânge pentru pământul său strămoşesc şi pentru dreapta credinţă, la vremurile noastre când îşi vinde ţarina ca să-şi ia o plasmă, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Halul în care a ajuns temelia Ţării e halul în care am ajuns noi, ca popor!
Mai are rost să vorbim de halul în care a ajuns şcoala românească – azi o şcoală pentru handicapaţi? Mai are rost să vorbim de halul în care a ajuns medicina românească – azi un teren pentru sinistraţi? Mai are rost să vorbim despre onoarea muncii în România – azi un chelteu de asistaţi? Bref, ne-am pierdut onoarea de a fi români şi, vorba cântecului, de a fi aici pe veci stăpâni. Ferească Dumnezeu de „delete for ever”!
