-1.8 C
Sibiu
marți, noiembrie 26, 2024

Publicitate electorală

spot_imgspot_img

eveniment

Ovidiu Grecu, arcașul de la serviciul de ambulanță

Cele mai citite

Omul este un vânător înnăscut, vrem sau nu să recunoaștem. Fiecare dintre noi am fi în stare de gesturi extreme, în anumite condiții, pentru hrană. Înainte de armele moderne, umanitatea a folosit arcul și săgeata, în special pentru a face rost de carne de vânat. Această armă, arcul, a pornit și a încheiat războaie, a fost folosit ca simbol al puterii și deseori a fost întâlnit în competiții sportive. În zilele noastre, arcul e folosit de om mai mult pentru a se destresa, de a pune în vârful săgeții câte o problemă și de a o sfârteca în țintă. Dar ca să aflăm mai multe despre pasiunea tirului cu arcul, l-am rugat pe Ovidiu Grecu,  președintele Clubului Sportiv ARCARIUS, să îmi răspundă la întrebarea: De ce omul e atras de tirul cu arcul?

Totul a plecat de la vâjâitul săgeții

Închiriez o bicicletă, urc pe ea și pornesc către Șelimbăr, locul unde își are sediul clubul de tir cu arcul și terenul unde vin oamenii să elibereze săgeți în ținte. Terenul e aproape de autostradă, dar destul de verde, aerul, respirabil. Ajung mai devreme cu zece minute de ora stabilită, ca de obicei, așa că mă pun la umbră și aștept să vină Ovidiu, omul care în afara timpului în care lucrează în Serviciul de Ambulanță, trage și învață oamenii să folosească arcul. Întrezăresc o mașină spre teren. E Ovidiu. Mă prezint, ne punem amândoi într-un loc ferit de razele soarelui, dar cu vedere spre ținte și ne trezim în poveste.

Îl întreb pe Ovidiu de unde a pornit această pasiune pentru tir cu arcul. Trage aer în piept, mă întrebă zâmbind cât timp am pentru această discuție și, cu o voce calmă, calculată, începe să-mi povestească: „Am crescut într-o perioadă în care copiii încă se mai bucurau de copilărie sau, mă rog, de ideea mea de copilărie. Eram adunați cu «arcanul» de părinți de pe străzi. Nu existau telefoane, tehnologie, vorbesc de anii `70-`80. Era perioada în care, destul de rar, ce-i drept, mai apăreau niște western-uri la televizor, pentru cei care aveau un astfel de dispozitiv, desigur. Eu am făcut parte dintre privilegiații care aveau… «Miraj» se numea, nu pot să uit. Vedeam la televizor indieni, arcuri, săgeți, pistoale, îmi plăcea acel vâjâit al săgeții, acel efect sonor pe care îl dădea. Așa am decis să-mi fac propriul arc. Ca orice copil, am început de la o creangă, mai mult sau mai puțin elastică, cu o bucată de sfoară, o sârmă și bețe, trestii, ca săgeți. Mi-aduc aminte că în zona în care am copilărit era un părculeț cu niște sălcii. Când jucam cowboy-ii și indienii inevitabil eu eram indianul. Eu am copilărit în Sibiu, în cartierul Trei Stejari. Așa era pe atunci, știam să ne bucurăm de natură, toată ziua eram cățărați prin copaci. Pe biciclete făcute din bucăți băteam Sibiul în lung și-n lat; eram ba la Lacul lui Binder, ba pe Hârtibaci, la pescuit”.

Primul arc

Privesc și eu nostalgic în gol, ascultându-l pe Ovidiu, amintindu-mi și eu de copilăria mea, care a însemnat la rându-i arcuri din crengi de nuc și ore întregi petrecute pe dealuri. „La un moment dat, am primit un briceag tip pește. Eram foarte mândru de el. Un frate de-al meu mi l-a dăruit, care din păcate nu mai este printre noi. Toată ziua ascuțeam la acel briceag, să fie cât mai tăios posibil. Ciopleam tot felul de obiecte. Așa am descoperit esențele de lemn: lemnul de esență tare, moale, lemnul flexibil. În copilăria mea am auzit foarte rar «nu». La tăieturi, julituri, mă spălam, maxim, nu vărsam o lacrimă, era semn de slăbiciune, mai ales când erau și fete prin jur. Tot experimentând, am descoperit lemnul care se preta la construcția de arcuri, dar nu știam cum se confecționează. Am avut eșecuri nenumărate, și nu aveam internet, așa că trebuia să iau informații din cărți. Eram abonat la Biblioteca ASTRA, de acolo îmi mai luam informații, sursele de informare erau foarte puține. Într-o zi, cu totul întâmplător, am dat de lemnul de corn sau de sânge, cum mai este cunoscut, un lemn din care se fac arcuri de foarte bună calitate; este foarte rezistent și foarte elastic. Șansa a fost că am avut ocazia să întâlnesc oameni care știau «cu ce se mănâncă lemnul», astfel am aflat că unele lemne rezistă la compresie, altele la extensie. Ca să poți să faci un arc reușit trebuie să folosești jumătate din mijlocul lemnului și jumătate din exteriorul său. Trebuie cioplit de așa natură încât să reziste. Lucram trei zile la un arc, la care în momentul când îl încordam, crăpa și nu știam de ce. Dar eram încăpățânat, vorba aceea, «perserare diabolicum». Sunt o persoană destul de ambițioasă și dacă îmi propun ceva, mă țin de ea până nu mai găsesc soluții. Și după foarte mut timp, am reușit să duc la bun sfârșit un arc funcțional. Sunt zeci de ani de atunci, dar nu pot să-l uit, nu pot să descriu satisfacția pe care o ai atunci când tragi de coarda arcului, așteptând să auzi acel sunet specific de lemn crăpat, dar acesta să nu se întâmple, o dată, de două, de trei ori”, își continuă povestea arcașul.

A realizat primul arc compound artizanal din România

Ovidiu are un calm și un har de a povesti nemaipomenite! Îl ascult cu interes și admirație. Îl las să povestească, nu prea intervin, să nu stric atmosfera. „Undeva, în anii 90, dacă îmi aduc bine aminte, am avut ocazia să îmi pice în mână un arc cu mâner din aluminiu și cu brațe din fibră de sticlă. Mi se părea ceva science fiction la acea oră. Indestructibil, l-am folosit foarte mult timp, până când, din dorința de de a-l îmbunătăți, am reușit să îl distrug. Dar din greșeli înveți. Undeva,  în anii `92-`93, am avut ocazia să particip la o noapte de film. Se făceau des astfel de activități, unde mici întreprinzători veneau cu un video și cu un televizor sport, iar contracost puteai să te uiți la tot felul de filme, cu Chuck Norris, Bud Spencer, Jackie Chan, actori care erau la modă atunci. Atunci am văzut Rambo 2. În acest film a fost prima oară când am văzut și un arc compound. L-am plătit pe cel care a adus filmul (n-o să-i uit niciodată fața!) să-mi mai pună odată filmul și să pună stop pe cadrul cu arcul. Nu mă mai interesa filmul, doar momentul când a început să folosească acel arc, actorul. Stăteam cu mâna pe creion; am ceva talent la desen, la desenul tehnic în special. Mi-am făcut un teanc de schițe. Practic, am desenat ce am văzut în film. M-am apucat de lucru, dar îmi lipseau o grămadă de informații. Dar cumva am încropit ceea ce credeam eu că este un arc compound. Am citit mii de cărți la viața mea, dar o carte de căpătâi sau, de fapt, cărțile de căpătâi sunt seria Rambo 1, 2, 3. În Rambo 2, la pagina 91-92, dacă îmi aduc bine aminte, autorul descrie principiul de funcționare al acestui arc, în câteva rânduri. Un singur cuvânt de acolo mi-a deschis calea către ceea ce avea să fie primul arc compound handmade făcut în România! Excentric, acesta este cuvântul. Șansa mea a fost că am două mâini drepte. Am făcut primul arc compound funcțional din România. Acest arc a ajuns cunoscut în comunitatea de arcași din România drept «Fierătania», relatează Ovidiu.

Începerea carierei sportive

După povestea arcului compound, Ovidiu, începe să-mi spună despre începuturile sale în cariera sportivă de arcaș: „Undeva prin 2012, dacă nu mă înșel, am intrat în primul meu concurs oficial, la Alba Iulia. Eram un necunoscut, dar am fost la un pas să-l bat pe campionul național de atunci, Arpad Incze. Am fost două puncte sub acesta. Din acel moment, am zis că vreau mai mult. Am avut iarăși șansa să am în jurul meu oameni de la care să fur informație. Unul dintre aceștia a fost omul pe care îl consider drept mentorul meu, Valentin Mureșianu, sibian de origine, dar care s-a mutat undeva în județul Brașov. Îi datorez ceea ce sunt astăzi în mare măsură, ca arcaș, ca conducător de club, ca performer. Pe urmă, au început să vină rezultatele, mici sponsorizări, intrasem în clubul Clubul Sportiv Vektor. Cu timpul s-au adunat tot mai mulți oameni interesați, s-a dezvoltat un mic nucleu în cadrul acestui club. Am avut norocul ca președintele clubului de atunci, Despina Miron, să fie suficient de deschisă și să-mi dea pe mână secția de tir cu arcul a clubului, pe care am dus-o unde probabil nici nu se aștepta, nici ea, nici eu. Am avut și șansa să întâlnesc la momentul respectiv omul cu care am demarat proiectul tirului cu arcul în Sibiu, Arpad Urszuly, colaborare care rezistă până în zilele noastre, reprezentând coloana vertebrală a acestui sport în Sibiu. Împreună am reușit să adunăm un nucleu de oameni dedicați cu ajutorul cărora am reușit să demarăm organizarea mai multor concursuri, la început la nivel local, pe urmă la nivel național. Împreună am câștigat cam tot ce se putea câștiga la nivel național, cupe ale României, multe campionate naționale, câștigate atât de mine, cât și de cei pe care i-am pregătit în cadrul clubului. Ulterior am început să organizez multe concursuri, cu structurile oficiale de la nivel național, începând cu FRATF și terminând cu FRTA, Federația Română de Tir cu Acul, cu care, de altfel, și suntem în parteneriat. Anul trecut am câștigat Cupa României, Cupa Federații, în cadrul FRTA cu grupul respectiv Vektor. Acum trei ani de zile am preluat acest club în calitate de președinte, cu un mic nucleu de oameni dedicați în jurul meu și am reușit să-l duc la performanțe mari, dar, din păcate, motive independente de voința noastră a dus la dizolvarea vechiului club. Dar, la 1 ianuarie 2024 am demarat noua structură a clubului, numită Clubul Sportiv ARCARIUS, un club pe care l-am făcut cu aceeași oameni pe care i-am avut alături de noi și chiar ne dorim ca noul club să depășească palmaresul celui vechi, care constă în multiple titluri de campioni nționali, pe diferite divizii, și clasări meritorii la competiții internaționale”.

Concursuri de tir cu arcul

În România, tirul cu arcul nu este atât de cunoscut ca sport, îmi spune Ovidiu. Tocmai din această cauză nu prea se fac sponsorizări, deși se organizează foarte multe concursuri. „A intrat de 3 ani ca într-o perioadă de probă, o nouă federație denumită Federația Română de Arc Istoric, iar comunitatea de arcași este în continuă creștere, a căpătat un fel de efect de bulgăre de zăpadă. Cu cât ești mai vizibil, cu atât se găsesc oameni interesați să practice acest sport. Au venit oameni cu copii spunând: «Domnule, nu mai știu ce să mai fac. Copilului meu nu-i mai place nimic, a încercat acea activitate, a încercat cealaltă, nu știu ce să mai fac. Acum mă înnebunește să-i fac arc cu săgeți, că a văzut el nu știu la ce film la televizor».  De la copil a ajuns să tragă toată familia cu arcul. Unii vin, își regăsesc acea genă de care am mai spus, alții pleacă. În tirul cu arcul, rar se întâmplă să rămâi cu un beneficiu, un profit de organizator de concursuri. O vorbă care circulă în comunitatea de arcași spune că: «În tirul cu arcul, uneori câștigi, de fiecare dată înveți». În tirul cu arcul se organizează competiții specifice, cu nenumărate divizii de arcuri, fiecare cu setul lor de reguli și de distanță. Îmi aduc aminte că acum câțiva ani de zile, la Drăganu, arcașii argeșeni au făcut un extra concurs în care au pus la bătaie un jambon, o ditamai halcă de carne afumată. Tot ce aveam de făcut era să lovim o ață de care era agățat un clopoțel aflat la vreo 30 m. Dacă suna clopoțelul, luai jambonul. L-a luat unul din băieții mei”, îmi spune cu mândrie Ovidiu.

Ordinul Arcașilor

„Acum câțiva ani, într-un concurs, am fost prezentat unui coleg arcaș cu care, în timp, am dezvoltat o frumoasă prietenie, Stan Eugen Cristian. Cel care conduce Garda Cetății Devei și care mi-a propus să participăm la festivaluri medievale sub denumirea de Ordinul Arcașilor. Și fiindcă îmi plăcea ideea și îmi place istoria, am intrat în atmosfera acestor festivaluri, care aveau loc în toate centrele istorice importante din țară: Cetatea Deva, Castelul Corvinilor, Cetatea Suceava, Ardud. Și de la arc compound cu săgeți de carbon, am trecut la arc și săgeți de lemn, și am făcut parte din Garda Neagră, cea care se ocupa de siguranța prințeselor și a reginelor. A fost un singur pas, pe care l-am făcut inclusiv cu familia și cei care au îmbrățișat ideea, iar conexiunea cu istoria și atmosfera acelor vremuri e greu de descris în cuvinte”, îmi spune Ovidiu.

Vânătoarea cu arcul în România

Vânătoarea este iubită, dar cel mai des criticată de către oameni. Însă și aceasta are rolul ei. „România este una dintre puținele țări în care este interzisă vânătoarea. Dincolo de graniță, în Ungaria și în majoritatea țărilor vestice se practică vânătoarea cu arcul. În luna martie a acestui an am fost în Italia la o astfel de vânătoare. A fost o experiență pe care aș repeta-o oricând. Nu sunt puritan, mănânc carne, sunt conștient în ce mod ajunge carnea în farfurie. Sunt o grămadă de panseluțe, cum le zic eu, care au «milă extraordinară» de animale, dar nu se dau în lături să mănânce o halcă de porc. E ok și vânătoarea cu arma, dar și aici sunt multe de discutat. Cu arma, mai ales cu armele de ultimă generație, tragi la doi, trei, patru sute de metri, am văzut chiar animale doborâte la șase sute de metri; acel animal moare înainte să audă împușcătura. În vânătoarea cu arcul, ca să ai o lovitură reușită și etică, adică atunci când săgeata își atinge ținta, în speță animalul, să nu sufere, distanța trebuie să fie de aproximativ 30 de metri. Plus că ai nevoie de niște abilități, să știi comportamentul animalului, să știi să folosești terenul în favoarea ta, să cunoști condițiile atmosferice, echipamentul de care dispui. Trebuie să știi urmele, să știi tendința animalului, să fii conștient de abilitățile tale de arcaș și de vânător cu arcul. Sunt foarte multe variabile. Să te apropii la 30 de metri de o căprioară, de un cerb, de o ciută, este foarte greu. Acel animal are o șansă. Pot spune cu mâna pe inimă că un vânător cu arcul este mult mai etic decât unul cu arma. Vânătoarea cu arcul este foarte silențioasă, mai mult sau mai puțin staționară, depinde de modul pe care îl abordezi”, îmi mărturisește arcașul.

„După zeci de ani, sunetul săgeții încă îmi dă dependență”

Ovidiu își aprinde încă o țigară. Este timpul ca elevii săi să vină la antrenamente. Unii au ajuns deja și au început să tragă, se aude vâjâit de săgeată. Nici soarele care arde, nici căldura, nici frigul nu opresc „vânătorul” să-și atingă ținta. În club sunt 69 de membri, de la copii la veterani, de la sportivi de performanță până la persoane cu dizabilități. Au trecut poate sute, mii de oameni prin club. Nimeni nu e condiționat să stea. În tirul cu arcul lupta nu este cu cel de lângă tine, ci cu tine însuți. Vin tot felul de oameni aici, din toate păturile sociale. Aici însă sunt cu toții doar… arcași. Partea frumoasă este colaborarea și colaborăm frumos, atât în teren, cât și în viața de zi cu zi. Se dezvoltă prietenii, legături strânse, pe viață, ne ajutăm reciproc, ne susținem. Și mie, după zeci de ani, sunetul săgeții încă îmi dă dependență. Sunt dependent de a vedea săgeata că ajunge acolo unde vreau; atunci înseamnă că am făcut ce trebuie, că sunt bine fizic și psihic. SIC PARVIS MAGNA”, încheie Ovidiu povestea.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate electorală

spot_img
Ultimele știri

ULTIMA ORĂ/FOTO: Incendiu de proporții care amenință să se extindă la o casă

Pompierii sibieni intervin, luni seara, localitatea Galeș pentru stingerea unui incendiu izbucnit într-o gospodărie.Pompierii intervin cu trei autospeciale de...

Publicitate

spot_img

Știri pe același subiect