„Alaltăieri am ieșit pe stradă și am stat destul de târziu. M-am uitat foarte atent la lumea care circulă. Parcă niciodată nu am văzut Sibiul și pietonala așa, ca în acele momente. Lumea atât de diversificată, cu asemenea plinătate de viață și de trăire. Fiecare colțișor, fiecare grupușor, zeci de mămici cu pruncii în cărucioare, zeci de tarabe cu înghețată, zeci de terase pline cu oameni se desfășurau în fața ochilor mei. O minune! Dacă mi-ar fi permis sănătatea și aș fi avut o cameră aș fi făcut o oră jumătate de documentar, așa cum l-am făcut pe cel din America. Am încercat să fac comparație cu marile orașe ale lumii, pentru că am văzut multe, dar frumusețea de aici, de aseară, nu am văzut-o nicăieri”, așa regăsește marele regizor Mircea Mureșan Sibiul.
S-a născut și a crescut aici, apoi a plecat la București să ne facă să fim mândri de el și de noi. Astăzi este cetățean de onoare și al municipiului și al județului Sibiu. L-am cunoscut la o zi după ce și-a ridicat cel din urmă titlul și acum îmi revine onoarea să scriu despre el o poveste ca o peliculă de film.
Mircea Mureșan se naște la Sibiu, în luna noiembrie a anului 1928, în cartierul „Maieri”. Cartierul nu mai există astăzi, dar mintea regizorului păstrează ca fiind aievea fiecare colțișor, fiecare stradă sau loc pe care l-a cutreierat. Strada Lungă, școala primară, strada Țiglari „care făcea un fel de linie inimă a cartierului Maieri pe vremea aceea”, după cum povestește el. Își amintește de marea fabrică de cărămidă Binder și de copilăria „superbă” cu multă joacă pe care a avut-o. De fapt, despre primii patru ani de școală, despre părinți, „ticu” așa cum își striga tatăl și despre mama sa și nu în ultimul rând despre bunicul, bunica ce îl adora și despre curtea mare din Rășinari povestește cu lux de amănunte. Istoria familie sale o știe pe de rost… destine creionate de război și vremuri tulburi.
Despre Sibiu si anii petrecuți aici povestește în cartea sa „Traista cu filme”, o autobiografie în care surprinde întreaga magie a regiunii noastre presărată cu poze de familie și aventuri ale copilăriei și tinereții. Crește alături de marele fotbalist al Stelei Alexandru Aplozan, învață cu Nicolae Hanzu un dascăl care își pune amprenta în inima maestrului și studiază arta teatrului cu Radu Stanca în anii tinereții.
Liceul îl face la „Gheorghe Lazăr”. Intră în primii 30 din cei 100 de candidați care promovează și termină clasa de real, la matematică.
Din dragoste pentru film
Primul contact cu filmul îl are la trei ani. Era la grădiniță, în preajma sărbătorilor de Paști când o caravană mobilă vine în Sibiu cu un aparat de proiecție.
„Au difuzat Patimile lui Isus Cristos. Era un film mut, dar am în minte două lucruri. Mă așezasem chiar lângă aparat și mă atrăgea, mă fascina zgomotul motorașului care manevra pelicula. Vedeam de acolo cum se învârte. Nu pot spune că a fost o întâmplare care m-a marcat, însă, cu siguranță m-a impresionat”, povestește marele regizor.
Are 9 sau 10 ani când se plimbă cu părinții pe actualul Bulevard „Nicolae Bălcescu”, apoi coboară pe strada Ocnei și la intersecția cu strada Faurului descoperă cinematograful Rio. Află că aparține familiei Mânzat, chiar finii bunicului său și accesul la filme devine nelimitat și gratuit. Era ceea ce-și dorea. Din acel moment nu ratează nicio proiecție. Mai târziu, pe la 13 ani interesul său pentru vizionarea filmelor se extinde și la celelalte două cinemotrografe existente pe atunci în oraș (Corso, ulterior Pacea și cinematograful Apollo, acolo unde este acum teatrul). Avea și un grup de prieteni care iubeau filmul ca și el și cu care mergea împreună. Se autointitulează „Jeepers Creepers”, după numele unui film care spune povestea unui cal de curse, nimic în comun cu filmul horor de mai târziu.
Războiul îl prinde la Sibiu. Își amintește și acum că, în 22 iunie 1941, era veselie mare. Oamenii se lăsau ghidați de cântecele patriotiste și lozincile frumoase de la radio. La cinema se interzic filmele americane, însă el continuă să se uite la cele germane și italiene. Se îndrăgostește de actrița italiană Alida Valli, pe care o și întâlnește, 20 de ani mai târziu, la Roma. Filmul „Rembrand” îi oferă o replică pe care nu o uită și de multe ori o regăsește în viața lui.
„N-am trăit degeaba spunea personajul lui Rembrand, la un moment dat, mângâindu-și una dintre celebrele opere”.
Tot în acea perioadă descoperă, întâmplător și cărțile.
„Într-o seară, acasă ticu a adus un fier de călcat electric. L-a băgat în priză și a sărit siguranța. Tabloul era în pod unde se urca prin interiorul casei. Am urcat cu el ca să-i pot ține lumânarea să vadă. La ieșirea din pod am văzut un malder mare de cărți. Am întrebat ce e cu ele și ticu mi-a spus că sunt cărțile citite de el. Era un serial literar numit Aventurile submarinului Dox și unul de romane polițiste, Colecția celor 15 lei. Când m-am apucat de citit nu am mai lăsat din mână acele cărți. Mă urcam în copac sau mă ascundeam în fundul grădinii pentru a putea citi. Revenit la liceu toamna am deschis un târg de schimb pentru a putea citi cât mai multe. Nu putean sta. Dacă nu aveam teme, citeam. Nu puteam să dorm fără să am în mâini o carte”, povestește Mircea Mureșan.
Biblioteca lui numără astăzi peste 5.000 de volume.
Destinul l-a făcut regizor
„Destinul este foarte ciudat uneori”, spune maestrul. În Piața Mare, acolo unde se află acum Episcopia se face un Conservator în cadrul căruia s-a anunțat și o clasă de artă dramatică. În acea perioadă soldații români erau încă plecați pe fronturile din Europa, însă România își revenea încet, încet la viața normală. Turneele de teatru erau multe, iar tânărul Mircea Mureșan nu pierdea nici o reprezentație. Așa s-a decis ca, împreună cu colegul său de bancă, să se înscrie la clasa de artă dramatică. A ajuns în clasa actorului Nicolae Băilă. Cursurile de cultură teatrală le face cu Radu Stanca. Se angajează apoi la „Teatrul Municipal” unde joacă scenete scurte și în vreo două spectacole. În 1948 se înființează „Teatrul de Stat Sibiu”. Din toți cei 50 de elevi angajați sunt selectați 5. Printre ei se numără și Mircea Mureșan.
În anul 1949 destinul joacă și el o carte. Tânărul actor este luat în armată și încorporat la București, brigada 5 de tancuri. Doar el și un alt coleg de armată din București aveau bacalaureatul luat așa că, printr-o conjunctură, ajunge să le citească soldaților cursuri. Alege însă să le recite poezii și să-i destindă profitând de talentul său actoricesc. În paralel își îndeplinește și obligația ca în fiecare săptămână să-și scrie câte o amintire, așa cum făceau toți soldații. Este remarcat în scurt timp, iar scriiturile sale ajung la ziarul „Înainte”, publicația Brigăzii de Tancuri, pe toată țara. După nici șase luni primește ordin de la Ministerul Apărării Naționale, Direcția Politică să fie transferat la Studioul Cinematografic al Armatei. Ajunge exact unde își dorea.
„După foarte scurt timp am învățat tot ce se poate învăța pe aparatele lor. Aveam aparate nemțești de foarte bună calitate. Era un aparat de reportaj care putea să aibă 120 de metri de peliculă. Îl tot manevram și operatorul șef mi-a spus: lasă poate o să apuci și tu să filmezi ceva. Și uite că am și apucat să filmez ceva”, spune zâmbind regizorul.
Aproape de terminarea stagiului militar apare o ordonanță care îl prelungește de la doi, la trei ani.
Între timp se înființează la București „Institutul de Arte Teatrale”, iar maestrul are de gând să se înscrie. Deși panicat, cere permisiunea amânării armatei și reușește să se înscrie la institut. A dat examen și deși sunt 60 de candidați pe un loc, intră la regie. În 1955 îl termină și devine asistent.
Marile capodopere cinematografice
Când spui Mircea Mureșan este semnată regia filmelor „Partea ta de vină”, (1963), „Răscoala” (1965), prezentat în 1966 la Festivalul de la Cannes și distins cu Prix de la Premiere Oeuvre, nominalizat la Palme d’Or, K.O. (1968), „Baltagul” (1969), participant la Festivalul de la Veneția, „Lunga noapte de sașe ani” (1970), „Asediul” (1970), „Bariera” (1972), „Porțile albastre ale orașului (1973)”, „Toate pânzele sus” (1976), „Împușcături sub clar de lună” (1977), „Ion, Blestemul pământului – Blestemul iubirii”, (1979), „Întoarcerea la dragostea dintâi”, (1981), serialul Tv „Lumini și umbre” (1981-1982), în colaborare cu Andrei Blaier și Mihai Constantinescu, „O lebădă, iarna” (1983), „Horea” (1984), documentarul „Cei mai frumoși 20 de ani” (1985), „Maria și marea” (1988), „Miss Litoral” (1990), „A doua cădere a Constantinopolului” (1994), „Sexy Harem Ada-Kaleh” (2001) și ultimul său film „Vrăjitoarea Azucena – Îngerul de abanos”, (2004).
În mod normal ar trebui să mă opresc aici, pentru că aceste filme arată foarte clar cine este Mircea Mureșan și care este contribuția sa în cinematografia românească. O parte dintre aceste filme sunt considerate capodopere, însă realizarea lor a fost o continuă luptă cu destinul, societatea și regimul în care au fost create, o luptă pe care noi nu o cunoaștem.
Cât de mult i-a plăcut „Ion” lui Nicolae Ceușescu
Dacă la „Răscoala” România nu era extrem de politizată și în afara faptului că mai marii vremii se îngrijorau de provocarea la care se înhamă regizorul, probleme nu au existat. Filmul a fost făcut, difuzat, apreciat și premiat. La adaptarea după „Ion”, romanul lui Rebreanu, lucrurile au stat cu totul altfel. Filmul este unul de suflet pentru regizorul Mircea Mureșan. Structura complexă a romanului dar și dramatizarea excepțională a lui Titu Popovici îl face pe maestru să-și iubească nespus creația.
„Eu am fost un iubitor de literatură ardelenească. Pasiune pentru Rebreanu, pasiune pentru Slavici, pasiune pentru Agârbiceanu. Regret că nu am reușit să fac Arhanghelii așa cum mi-am dorit. La Rebreanu era al doilea film după Răscoala. Când le-am spus că vreau să fac o ecranizare după Ion toți mi-au spus că sunt nebun și că nu ne va lăsa nimeni să facem un asemenea film”, își amintește regizorul. A primit însă acceptul lui Cornel Burtică care era pe atunci Secretarul cu propaganda din Comitetul Central al Partidului și s-a apucat de film. Îl avea în cap de mult timp și pentru că a fost și profesor la Institutul de Teatru și-a urmărit elevii cu mare atenție. Acolo și-a căutat și găsit personajele. A știut cu doi ani înainte că Șerban Ionescu este Ion și Valentin Teodosiu este Gheorghe, fără să le spună nimic. „Ion” a fost filmat în doi ani, pentru că au avut nevoie de patru anotimpuri. Marea majoritate a scenelor au fost filmate în județul Sibiu, la Fântânele, Gura Râului și Miercurea Sibiului. Filmul e terminat în febriarie și regizorul a trimis scrisoare să se înscrie cu el la Cannes, însă nu a trecut de cenzura comunistă. Șeful Comisiei de Aprobare a Filmelor a cerut să fie scoase scenele în care Ana naște pe câmp, scenele cu înmormântarea cu preot, personajul preotul să dispară de tot, precum și troița. Mureșan nu a vrut să renunțe la nicio scenă din film și l-a luat acasă, rămânând un film blocat. Speranțele păreau pierdute. Nu le mai rămâne decât un lucru de făcut. După opt luni de zile trimit filmul lui Nicolae Ceaușescu. După vizionarea celor 4 ore de film, Ceaușescu l-a primit personal pe Titus Popovici și i-a spus: „Te felicit, ați făcut un film minunat”, cu singurul regret că învățătorul nu s-a ocupat mai mult de Ion, că poate scăpa cu viață.
Ce nu știm
„Toate Pânzele Sus” este un fiml și nu un serial cum a fost prezentat la televiziune. A fost filmat în România și Bulgaria, la vărsarea fluviului Marița în Marea Neagră, foarte aproape cu granița cu Turcia. Pentru filmarea lui au fost căutate locuri și în Rusia Sovietică.
„Întoarcere la dragostea dintâi” a fost filmat în mare parte la Sibiu. Prin intermediul acestui film regizorul profită și se întoarce, la fel ca personajul său în oraș, la copilărie și la viața din tinerețe. „Împușcături sub clar de lună” a fost filmat la Săcele, iar serialul „Lumini și umbre” a fost filmat în satele din jurul Sibiului.
Marele regret al regizorului este că nu a putut regiza filmul „Mircea”, din cauza unor probleme de sănătate.
