Un telefon primit la redacție a fost puntea de legătură între noi și doamna profesoară de matematică Sabina Branga. Este soția marelui cercetător și istoric prof. Univ. dr. Nicolae Branga, însă nu acest fapt ne-a îndreptat pașii către domnia sa. Vocea ei s-a auzit însuflețită. „Pictez icoane pe sticlă, cred că am pictat peste 500 până acum. Nu am vândut niciuna, nici nu țin. Nu le-am dat și nu le-am expus până acum. Îmi doresc să fac un muzeu al Icoanei pe sticlă în Sîngătin, satul meu natal, ca cel din Sibiel și să deschid o tabără de pictură pe sticlă pentru copiii din comună și din împrejurimi. Este marea mea dorință, dar nu o pot face singură”. Ne-am dorit să o cunoaștem pe Sabina Branga, pentru că ne-a fermecat pasiunea din sufletul ei de matematician.
Ceasul arăta zece fără un sfert când am sunat la poartă. Mi s-a răspuns și am urcat, iar în prag doamna profesoară mă aștepta. „O… nu credeam că o să mai am de-a face cu tineri”, mi-a spus cu un zâmbet scos în evidență de un ruj elegant. În ochii ei negri, în care inteligența caracteristică persoanelor cu o conduită logică sclipea jucăuș, citeam nerăbdarea de a-și spune povestea. Și eu eram nerăbdătoare să o aud și mai ales să văd cum arată atâtea icoane pictate pe sticlă, cu atâta dedicare și mai ales, cum și unde sunt ținute. „Este cât se poate de simplu”, mi-a spus zâmbind cu subînțeles. „Am făcut calcule matematice. Sticla pe care pictez are 3 mm. Puse una peste alta, 100 de icoane încap în doar 30 de cm”. Le-am văzut. Una în spatele alteia erau așezate peste 500 de icoane pictate pe sticlă de un om care a iubit toată viața matematica și căreia, într-o zi, pe când ștergea praful de pe o icoană, un gând i-a spus că asta trebuie să facă. La masa din bucătărie, doamna profesoară și-a început povestea: „M-am născut în Sângătin, în 29 noiembrie 1943. Mama era moașă în sat. Se spune că moașele sunt ființele cu care Dumnezeu face legătura între el și viața de pe pământ. Am fost singură la părinți. Mare parte din timp mi-l petreceam cu tata. El îmi pieptăna părul, îmi împletea codițe superbe și îmi făcea toate desenele. De la el trebuie să fi moștenit talentul la pictat. Desena atât de frumos!…”. Și firul poveștii se întinde, depănat dibaci. A urmat cursurile Școlii Generale nr. 8 din Sibiu, unde se întoarce ca profesor de matematică în 1967 și predă această meserie timp de 33 de ani. Liceul îl face la „Gheorge Lazăr”, iar Facultatea de Matematică, la Cluj. Icoanele pictate pe sticlă au făcut parte mereu din viața ei, într-un fel sau altul. În una dintre camere, pe perete stau agățate două astfel de icoane, însemnate de timp. „Sunt moștenirea mea”, îmi spune doamna profesoară. „Bunicul meu era foarte religios și casa noastră era plină de icoane pe sticlă. Mă atrăgea mereu strălucirea și divinitatea lor, însă nici nu mi-a trecut prin cap să mă apuc de pictat. Totul era pentru mine școala și matematica”. Și mai era și bisericuța din sat, datată din 1270 și plină de icoane. O amintire dragă, pe care a menționat-o ca pe ceva important.
Muzeu de icoane și tabără de pictură în satul natal
Fața de masă a trebuit brusc netezită și o secundă aproape imperceptibilă de tăcere a fost suficientă să mă facă să o privesc. O umbră i-a întunecat parcă și mai mult privirea, însă vocea nu i-a tremurat. „După moartea soțului meu, în anul 2002 trebuia să-mi umplu timpul cu ceva și într-un Ajun de Crăciun, în anul 2003, când ștergeam praful pe o icoană primită de soțul meu, de la preotul din Hașag, Călin Roajdă, mi-a venit un gând. M-am întors de 3 ori în acea seară să privesc icoana, apoi l-am sunat pe Călin și l-am rugat să-mi arate cum să pictez.” A povestit apoi cum și-a cumpărat culorile în ulei, sticla, pensulele și a pornit la drum. În prima icoană l-a pictat pe Sf. Gheorghe, iar în cea de-a doua a reprodus una dintre cele două icoane, pe care le-a moștenit de la bunicul său. Și au urmat și altele, iar numărul lor a crescut. „ Icoana este o fereastră de lumină pe unde Dumnezeu privește la tine. Eu mă simt mai aproape de el, atunci când am pensula în mână.” Așa cum este firesc, am întrebat-o ce va face cu ele? A privit senin către un catalog cu icoane pictate și l-a mângâiat aparent absentă, apoi m-a privit fix. „Nu vreau să dau nicuna. Mi s-a propus de multe ori să fac expoziții, dar nu am bani să cumpăr rame. Am un mare vis, o dorință arzătoare, dar nu o pot îndeplini singură. Am nevoie să mă ajute cineva. Vreau să fac un Muzeu de Icoane pe sticlă în Sângătin, așa cum este cel de la Sibiel. Icoanele erau tablourile țăranilor, Biblia nescrisă. Am casa părintească acolo, dar m-ar ajuta mult să mai pot construi o cameră și o bucătărie. Vreau să fac o tabără de pictură pe sticlă în care să vină elevii din satele din jur. Primarul Ion Nicoară este un om vrednic și îmi pun baza că împreună vom ridica acest muzeu și că vom găsi ajutor și pentru tabără”. Pentru prima dată de când vorbim, chipul i s-a umplut de lumină. Este miracolul pe care-l face speranța. Am vrut să știu atunci cât de greu se pictează o icoană pe sticlă. „Depinde”, mi-a răspuns „depinde de sufletul meu și de cât de complicată este. Pe unele le fac într-o zi, la altele lucrez și câteva zile. Îmi așez modelul, apoi desenez contururile și le umplu de culoare. Lucrez pe spatele sticlei, tip oglindă. Adică stânga devine dreapta și toate sunt pe dos”. Apoi și-a amintit și m-a privit cu o tresărire. „Și întotdeauna încep cu o rugăciune”.
Pe urmele lui Grigorescu
Ascultând povestea, am bănuit ceva și confirmarea a venit. „Pictatul icoanelor pe sticlă este geometrie. Numai linii. Iar eu făceam linii perfecte cu mâna. Când lucram cu instrumente greșeam. Și acum lucrez doar cu pensula. Nu doresc ca oamenii să se roage la icoanele mele. Eu le fac și le simt ca pe o artă. Sunt arta sufletului meu și pe toate le iubesc la fel”. Am vrut să știu ce înseamnă pentru ea aceste icoane, iar răspunsul a venit la fel de natural ca răsăritul soarelui. „Orice icoană înseamnă pentru mine bucurie. Este aceeași bucurie pe care o simt când intră fiul meu pe ușă”. M-am ridicat de la masă și am vrut să văd icoanele. Erau pictate tematic și așezate cu dragoste. Acum lucra la Sfânta Treime. Am văzut lumină, am văzut căldură și n-am văzut negru, iar ochiul meu a perceput strălucirea sticlei despre care vorbea. M-am bucurat să cunosc un astfel de om. La plecare i-am strâns mâna și am felicitat-o pentru ce face. Am făcut câțiva pași și m-a strigat. Își mai amintise ceva: „Vorbeam cu o cumnată de-a mea care mi-a spus: Știi câte icoane a pictat Grigorescu? 2000. Sper că nu vrei să-l ajungi”. Am zâmbit și în sinea mea mi-am spus! „Cu siguranță îl va ajunge!”
„Atunci când pictez mă simt foarte aproape de Dumnezeu. Eu, care nu am pictat niciodată, am ajuns să fac lucruri atât de minunate. Acesta este motivul pentru care am făcut și următoarea ecuație: imaginația + puterea minții = îți poartă mâna (Dumnezeu). 33 de ani am făcut matematica minții, acum fac matematica sufletului. Mă pregătesc pentru cealaltă viață.”
