Săptămâna aceasta s-au schimbat replici dezastruoase, în plan diplomatic, între președintele Traian Băsescu și vicepremierul rus Dimitri Rogozin. Atacurile la persoană, cu referire la paharele de alcool consumate de unul sau de altul, refuzul survolării spațiului aerian al României de către avionul lui Rogozin și amenințările ulterioare venite de la Kremlin, duc la concluzia că țara noastră nu va mai avea, ani buni de-aici încolo, o relație de vecinătate normală cu Rusia. Indiferent că este vorba doar despre declarații de campanie electorală sau chiar exprimă niște interese mai profunde ale NATO cu privire la poziția țării noastre, eventualitatea implicării României într-un război nu mai poate fi ignorată. Că un conflict armat nu aduce nimic bun este clar. Iar dincolo de pierderile umane și economice, aceste conflicte lasă urme care îi pot afecta pe cei implicați decenii întregi.
De curând, am văzut o lecție de viață despre curaj, caracter și puterea de a ierta. Cândva, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un batalion de soldați englezi este capturat de armata japoneză. În acest context, un militar britanic, inginer de meserie, este torturat zile în șir, fiind acuzat, pe nedrept, că încerca să le transmită informații secrete chinezilor printr-un radio improvizat. Cu toate că la un moment dat este salvat, soldatul englez va fi obsedat zeci de ani de torturile trăite, amintirea acestora sabotându-i dreptul la o viață normală. După mai bine de 30 de ani de la momentul cumplit al prizonieratului, acesta se întoarce în Japonia și îl întâlnește pe ofițerul japonez răspunzător pentru torturarea dincolo de limitele imaginabilului. Pus în fața unei alegeri, având drept de viață și de moarte asupra acestuia, englezul îl va asculta. Atunci va înțelege că și dușmanul său fusese o victimă a războiului, iar după o perioadă de comunicare și în urma altei vizite în Japonia alege să îl ierte din toată inima. Doar după acest moment cei doi își vor recăpăta realmente umanitatea și vor începe să trăiască din nou. Este o poveste reală, descrisă într-un film, cei doi ajungând să fie prieteni până la finele vieții, uniți de firul invizibil al tragediei unui război.
Iar într-o perioadă în care cuvinte precum „război”, „forță armată”, „atac”, „bombe”, pe care până nu demult le citeam doar în cărțile de istorie, le auzim tot mai des pe buzele liderilor noștri, nu poți să nu te întrebi care ar fi atitudinea noastră în astfel de tragedii provocate de război: am fi capabili să alegem bobul de iertare sau ne-am lăsa devorați de spinii răzbunării?
