De când lumea și pământul, comunitățile, mari sau mici, au avut simboluri distinctive. De la blazoane și până la steaguri, acestea au fost motive de mândrie. Săptămâna aceasta, pe 26 iunie, a fost ziua Drapelului Românesc. Poate n-ar strica să fim mai conștienți de valoarea pe care drapelul nostru o are și mai mândri de frumusețea și însemnătatea lui. Pentru asta trebuie să cunoaștem istoria steagului nostru, legendele ce-l înconjoară și importanța pe care o are în identitatea noastră de români. Profesorul de istorie și directorul Școlii Gimnaziale din Axente Sever, Dumitru Constantin, este cel care ne-a vorbit despre tricolorul românesc. Înainte de a fi profesor, a fost militar și nu există român care să înțeleagă mai bine profunzimea unui drapel, decât cel care servește țara. În plus, el este unul dintre cei care transmit tinerilor povestea noastră… a românilor.
Culorile tricolorului nostru sunt mai vechi decât România. Profesorul Dumitru Constantin povestește că roșu, galben și albastru au fost folosite încă de pe vremea strămoșilor noștri daci, chiar dacă proporția culorilor nu era aceeași. Mult mai târziu, când semnificația acestora părea pierdută, domnitorii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu readuc culorile, pe scuturi, steme sau steaguri. Atât de veche este istoria steagului nostru, că legende au fost țesute în jurul ei.
Una dintre ele este de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, din timpul marii Revoluții de la 1821. Legenda spune că un pandur, pe nume Dragomir, ar fi purtat asupra sa trei batiste dăruite de cele trei fiice ale sale. Una era albastră, cea de-a doua era galbenă, iar ultima era albă. Bravul pandur a fost rănit, iar batista albă s-a înroşit de la sângele său. Camarazii l-au onorat arborând cele trei batiste sub forma unui stindard.
O altă legendă este cea care a inspirat și tabloul lui Constantin Lecca „Întâlnirea dintre Bogdan cel Orb şi Radu cel Mare”. Legenda s-a născut după 1860 și spune că tricolorul naţional s-a format prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti. Se spune că s-a dorit, astfel, o împăcare a întregii clase politice în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă era favorizată şi de faptul că exista o potrivire coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române până la acel moment. Profesorul Dumitru spune, însă, că teoria a fost combătută de istoricul P.V. Năsturel. El a demonstrat că tricolorul este anterior Unirii Principatelor.
Conform istoriei, roşul, din drapelul românec simbolizează mărirea, bravura, îndrăzneala, generozitatea, puterea de viaţă şi sângele vărsat în lupte. Galbenul simbolizează forţa, bogăţia şi puritatea, precum şi aurul holdelor de grâu din timpul verii. Albastrul reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc şi simbolizează blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă.
Tricolorul și istoria
Momente importante ale tricolorului sunt marcate de-a lungul marilor evenimente din trecutul țării noastre. El devine, cu adevărat, un simbol al naţiunii româneşti la începutul secolului XIX, după izbucnirea Revoluţiei de la 1821. Vorbim despre primul drapel propriu-zis al românilor care astăzi se află la Muzeul Naţional de Istorie.
Ca drapel de luptă, tricolorul a fost adoptat în Ţara Românească, în 1834, sub domnia lui Alexandru D. Ghica. 14 ani mai târziu, în 1848 românii și-au exprimat voința pentru cele trei culori naţionale, drapelul fiind arborat la Blaj și la Adunarea populară de la Izlaz, unde participanţii au mers cu steaguri şi insigne tricolore.
Decretul nr.1 din 14/26 iunie al Guvernului provizoriu este primul decret pentru Steagul Național, iar pe Câmpia Libertăţii steagul nostru a fost sfințit. Asta sărbătorim noi, în 26 iunie: devenirea tricolorului simbol naţional, simbol al mândriei noastre.
Alexandru Ioan Cuza este primul domnitor care acordă importanța cuvenită drapelului nostru, chiar dacă acesta avea o dispunere orizontală a benzilor de culoare. Ordinea culorilor pe steagul românesc este stabilită prin Constituţia României din 1866 care prevedea la articolul 124 următoarele „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu”. Un an mai târziu se definește și așezarea verticală a culorilor. Atenție! Ordinea corectă a culorilor pe steagul românesc este de la lance, albastru, galben, roșu.
Povestea lui Stroe Buican și a eroilor de drapel
Important pentru noi este să cunoaște și istoria eroilor noștri, celor care și-au dat viața pentru un simbol național. Unul dintre ei este Stroe Buican. Astăzi nu-l cunoaște nimeni, dar a servit credincios armata timp de 35 de ani. El și camarazii săi din Regimentul 2 Infanterie au primit primul drapel de luptă în culorile tricolorului. În 1848 luptau pe Dealul Spirii contra a 9.000 de turci. Buican era originar din oraşul Dorohoi și a participat la toate evenimentele constituirii statului român modern din secolul al XIX-lea (Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române şi Războiul de Independenţă). În 1877, când Regatul României îşi câştiga independenţa în faţa Imperiului Otoman, Stroe Buican, alături de soldaţii din renumitul Regiment 16 Dorobanţi lua cu asalt redutele de la Griviţa şi Plevna. Purta în mâini drapelul de luptă.
Profesorul Dumitru Constantin vorbește și despre eroismul ostaşilor români din timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), stimulat permanent de drapelul românesc.
„În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei Griviţa drapelul Regimentului 8 linie. Ostaşii Regimentului 3 călăraşi au pătruns între primii în Plevna, trecând înot apa Vidului, cu drapelul în frunte. Şi în Primul Război Mondial au avut loc jertfe pentru apărarea drapelului de luptă. Garda drapelului din Regimentul 83 infanterie „Neagoe Basarab” a înfruntat, în octombrie 1916, o patrulă călare a armatei germane. Deşi i s-a retezat o mână, port-drapelul regimentului a rămas la locul luptei până în momentul în care ceilalţi soldaţi au sărit în ajutor şi au salvat drapelul”, spune rpofesorul.
Drapelul României și drapelul de luptă
Intersant este că există o mare diferență între Drapelul României și Drapelul de luptă. Dacă primul este folosit oficial de către instituții, cel de-al doilea este simbolul onoarei, vitejiei şi gloriei militare. El reaminteşte fiecărui militar tradiţiile glorioase ale poporului român – în general, şi ale unităţii militare căreia îi aparţine – în special.
Locul Drapelului de luptă este în biroul comandantului unităţii militare. Este aşezat în poziţie verticală, într-o vitrină încuiată şi păzită 24 de ore din 24. Când este scos din vitrină trebuie ţinut în poziţie verticală. El este înclinat la 90 de grade doar în faţa unui şef de stat, iar în alte cazuri este înclinat la 45 de grade. Aceeaşi înclinaţie o va avea şi atunci când întâlneşte Drapelul de luptă al unei alte unităţi militare. Ori de câte ori este scos, Drapelul de luptă este apărat de garda drapelului, formată din 7 membri, toţi înarmaţi cu muniţie de război. Dacă integritatea Drapelului de luptă este ameninţată, garda îl apără chiar cu preţul vieţii. Flamura Drapelului nu trebuie să atingă sub nicio formă pământul sau duşumeaua, iar pe vreme nefavorabilă, aceasta e protejată cu o husă specială, transparentă. Pe vremuri, dacă Drapelul de luptă dispărea sau cădea în luptă, unitatea militară căreia îi aparţinea era desfiinţată. Astăzi, în cazul desfiinţării unei unităţi militare sau atunci când aceasta îşi schimbă Drapelul de luptă, vechiul drapel şi accesoriile ajung la Muzeul Militar Central. Colecţia muzeului numără peste 10.000 de drapele şi stindarde – unele chiar din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Dumitru Constantin
A fost atras de istorie încă din copilarie, născut fiind într-o localitate cu rezonanță istorică, la Strejnicu, județul Prahova.
„La marginea ei se găsește locul unde a fost asasinat de legionari marele istoric și om politic Nicolae Iorga, iar la 6 km se află Mănăstirea Târgșor, importantă datorită faptului că a fost construită încă din vremea lui Mircea cel Bătrân și pentru că doamna Stanca (soția lui Mihai Viteazu) s-a retras aici după moartea domnitorului”, spune el.
Dragostea pentru istorie l-a determinat să urmeze o carieră militară, iar în 1984 termină Școala militară de ofiteri de artilerie „Ioan Vodă”, din Sibiu. În 1998 termină şi Facultatea de Istorie şi Patrimoniu din cadul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. După 20 de ani de activitate militară a ales cariera de profesor de istorie, profesie ce l-a apropiat și mai mult de istoria neamului românesc.
„Pe timpul carierei militare inima mea a fremătat, la maxim, la intonarea imnului național şi în special la auzul cuvintelor «La Drapel pentru onor înainte», mai spune profesorul.
Publicitate
