Nevoia de apreciere.

Sub di­fe­­ri­­te forme, cu toţii avem nevoie de apreciere. Creştem depinzând de cât de mult ne apreciază cei din jur pentru că, într-un fel sau altul, aprecierea lor ne a­sigură supravieţuirea. Pri­mim astfel me­sajul că tre­buie să fim plăcuţi, pentru că preţul res­pingerii este prea dureros. Răs­punsurile celorlalţi reprezintă oglinda care ne reflectă valoarea şi creştem crezând că avem nevoie de oglinzi favorabile, pentru că altfel nu ştim să trăim. Aprecierea al­to­ra ne în­vaţă să ne apreciem, şi dacă nu o primim când avem nevoie de ea, vom fi în căutarea ei cu un efort continuu de a umple un gol, fără să reuşim. De-a lungul vieţii învăţăm că aprecierea ne e oferită condiţionat, ca şi acceptarea şi iubirea, atunci când reuşim să împlinim dorinţe, să satisfacem nevoi şi să răspundem aşteptărilor celorlalţi. Puţini avem şansa de ocazii în care părinţi price­puţi şi plini de căl­dură, to­leranţă şi iubire ştiu să ne confirme existenţa necondiţionată a valorii noastre ca persoane, apreciindu-ne pentru ceea ce suntem şi iubindu-ne doar pentru că existăm. Aceşti părinţi ştiu să co­recteze comportamentele, să iubească şi să valorizeze persoana. Un ajutor nepreţuit oferit celor care ajung apoi să vadă viaţa cu mai multă încredere şi s-o trăiască cu mai mult curaj fără a fi prizonierii nevoii de apreciere oferite de ceilalţi. O doresc, ştiu s-o primească cu eleganţă, dar nu sunt dependenţi de ea. Nu au nevoie de confirmări la nesfârşit, nu vor să fie validaţi mereu, pentru că ştiu că au girul propriei aprecieri şi acceptări. Îşi cunosc po­tenţialul şi limitele ştiind că valoarea nu le depinde de ceea ce fac. Se au pe ei, sunt împăcaţi cu cine sunt şi nu tânjesc după confirmarea altora. Sunt mulţumiţi. Mulţi alţii, care poartă cu ei această rană a neaprecierii, duc cu ei povara respingerii propriei persoane, a neacceptării, a influenţei exer­citate de părerea altora. Aceştia îşi sacrifică ener­gia, dorinţele, alegerile, îm­pli­nirea, viaţa, alergând du­pă himere. Până când nu ne descoperim urmele tre­cu­tului care ne-a rănit, nu ne pu­­tem vin­deca pre­zen­tul. Pâ­nă când nu ne privim cu toleranţă şi acceptare, cu blândeţe şi iubire, până când nu ne dăm noi aprecierea, nu o vom găsi cu adevărat nicăieri altundeva. Unii aflăm asta mai devreme, alţii mai târziu, alţii, din păcate, poate niciodată. Numai gânduri bune. Aveţi grijă de voi şi de toţi cei dragi vouă! Aniela Minu Psiholog clinician – psihoterapeut anielaminu.blogspot.com