Istoria fabuloasă a familiei Marinescu

El este Floricel Marinescu, născut în 3 iulie 1933, la Brăila. Este istoric și arheolog, muzeograf la Muzeul Militar Central din București (1964 – 1990), director în Ministerul Culturii (1990 – 1994), consilier de Stat la Președinția României, Cancelaria Ordinelor (1998 – 2005), specialist în istoria și arheologia dacilor. Ea este prof. dr. Lucia Marinescu, profesor universitar, arheolog și muzeist. Nu de mult timp, a fost numită Cetățean de Onoare al Sibiului. Provenind dintr-o familie de intelectuali, Lucia Marinescu a iubit deopotrivă cariera de dascăl și pe cea de arheolog. De-a lungul carierei a făcut studii și a publicat o serie de lucrări vitale pentru întelegerea și deslușirea celor mai vechi file din istoria poporului român. Meritele sale au fost recunoscute în nenumărate rânduri, prin diverse distincții.

Într-o zi superbă de octombrie m-am dus să-i întâlnesc pe acești doi oameni. Sincer, nu știam cine sunt. Un pieten mi-a spus despre doamna Lucia că ar fi minunat să o cunosc și să-i ascult povestea. Când am plecat de la ei, eram bulversată și plină de trăiri. Aveam misiunea de a scrie povestea a doi oameni cu o viață, cât aproape un secol, care duc onoranta „povară” a unui neam de intelectuali celebri. S-au strâns ani în care au luptat ei, ani în care a decis destinul pentru ei, ani în care n-au mai putut lupta și ani în care au hotărât că este timpul să-i învețe pe alții să lupte. I-am ascultat povestind o oră, și apoi încă o oră, și încă o oră și aș mai fi stat, dacă n-aș fi fost limitată de timpul ăsta atât de prețios.

În 6 septembrie 1935, Lucia Marinescu se naște prematur într-o maternitate din Sibiu, cântărind doar 1 kg și 200 de grame. Efortul doctorilor a făcut nu doar ca ea să supraviețuiescă, dar și să ajungă un om matur foarte sănătos.

„ O singură dată am fost internată în spital, când am născut”, spune Lucia Marinescu.

Provine dintr-o familie de intelectuali

O privesc cu drag. Are 83 de ani, însă poziția aristocratică, chipul ei curat, șterg mult din povara acestei vârste. Nu i-aș fi dat. Ochii ei sclipesc de inteligență. Nu avea cum să fie altfel, pentru că Lucia Marinescu s-a născut într-o familie de intelectuali. Bunicul din partea mamei, țăran din Cacova, care a reușit să facă studiile la Viena, a fost Ștefan Stroia, Protonotarul Comitatului Sibiului. Numele lui stă scris pe placa din partea dreaptă a Catedralei Ortodoxe, unde apare primul consiliu al arhidiecezei. Bunica, moțancă din Abrud. Tatăl ei se trage din familia preotului Țeposu, iar bunica din partea tatălui, făcea parte din neamul Pușcariu. Era verișoară primară cu marele academician român Sextil Pușcariu. Părinții Luciei Marinescu sunt amândoi intelectuali. Mama ei a studiat matematica, iar tatăl ei istoria, ambii la Budapesta, unde s-au și cunoscut. Numele tatălui a rămas înscris în istoria învățământului sibian. Silviu Țeposu a fost profesor, inclusiv la Gheorghe Lazăr, a fost inspector școlar general și deputat de Târnava Mică. Micuța Lucia avea cadrul pefect în care să se dezvolte și să crească frumos din toate punctele de vedere. Viața însă, avea să-i demonstreze că lecțiile nu se învață atât de ușor. Când avea 12 ani, mama ei moare răpusă de un cancer galopant. Tatăl ei pierde casa părintească, cumpărată din banii lor cu sacrificii enorme, în favoarea statului, prin naționalizare. În casă sunt aduși străini să locuiască cu chirie. Bucătăria și baia erau acum comune. Adolescența Luciei Marinescu devine „înfiorător de tristă”, după cum singură povestește. Pe lângă suferința îngrozitoare a tatălui ei, în fiecare cameră fusese adusă câte o familie. Erau scandaluri aproape în fiecare zi, iar chiriașii care veneau beți îi jigneau tatăl.

A continuat să-și vadă de școală. Sub impactul morții mamei sale și pentru că își dorea să salveze vieți a vrut să dea la Facultatea de Medicină, însă nu a fost primită. Unchiul din partea tatălui era celebrul medic Emil Țeposu, șeful Clinicii de Urologie din Cluj și deputat de Sălaj. Acesta s-a sinucis, pentru că a refuzat să țină un discurs contra colegilor săi, iar acest fapt a fost considerat un act anticomunist. Cu numele acesta nu putea face medicina. A făcut, până la urmă, Facultatea de Istorie din Cluj și, pentru că a iubit istoria antică, în mod special datorită unor doi mari profesori ai vremii, a urmat arheologia. I-a fost ușor să se adapteze meseriei, pentru că iubea satul românesc și pădurea.

A fost director al Muzeului Național din București

A fost arheolog, iar mai apoi, 13 ani cadru didactic la Universitatea din Cluj. A fost una din cele mai frumoase perioade din viața ei. Adora această meserie. A plecat apoi la București, unde timp de 42 de ani a lucrat la Muzeul Național. A fost șefa Secției de Istorie Veche, dar și-a continuat, în paralel, activitatea științifică. Mai apoi, devine director al instituției. Își aduce aportul prin inițierea unor mari expoziții arheologice românești, duce România la expoziții arheologice internaționale (Traiano ai confini dell’Impero, Ancona, 1998), inițiază debutul șantierelor de arheologie preventivă (Vadu Anei) și facilitează specializarea în străinătate a unor tineri muzeografi. A scris nenumărate studii de specialitate care sunt și astăzi o veritabilă bază de documentare. Spune că și-a făcut meseria cu „cinste ardelenească”. A predat și la Universitatea din București, însă, nu și-a putut scoate niciodată din suflet perioada în care a predat la Cluj. Întreaga carieră a Luciei Marinescu a fost dedicată cercetării și studierii epocii. Titlurile, realizările și funcțiile ei se întind pe pagini întregi. Cu toate acestea, Lucia Marinescu a rămas o prezență discretă, elegantă, cu o modestie dată de bunul simț al unei epoci în care bărbații își scoteau jobenul și se aplecau în saluturi pline de respect, iar femeile conduceau din umbră familii, cu mâini de fier.

Floricel Marinescu, omul care a refăcut sistemul românesc de decorații

De câțiva ani s-a întors la Sibiu, alături de soțul ei. Și aici începe o altă poveste. Floricel Marinescu provine și el dintr-o familie de vază a poporului român. Tatăl lui, Mișu Marinescu, a fost deputat de Orhei, chiar dacă era regățean la origine. Trimis în Basarabia, a fost comisar regal, ca mai apoi să fie ales deputat liberal în anul 1922. De asemenea, a fost avocat la Orhei. Mama lui era fata mijlocie a lui Grigore Ionescu, primul Doctor Honoris Causa a Facultății din Berlin, care nu era neamț. Era doctor în biologie, un biolog absolut fantastic.  A crescut frumos, dar nici lui nu i-a fost ușor. Având în vedere liberalismul tatălui său, acesta a făcut ani grei de închisoare politică. Mama lui a rămas singură și a fost nevoită să învețe croitorie, pentru a-și putea crește copiii.

Floricel Marinescu a avut două meserii, iar inima lui s-a împărțit mereu între ele. Cea de arheolog, pe care a practicat-o după ce a terminat Facultatea la Cluj și cea în care s-a ocupat de decorații. Încă din copilărie le-a îndrăgit. Povestește și acum, însuflețit, despre momentele în care imita, în fața oglinzii, maharajahii pe care îi admira. Deși a crescut, pasiunea pentru decorații a rămas. El este cel care a refăcut sistemul românesc de decorații. În vremea președintelui Emil Constantinescu a fost Cancelarul Ordinelor.

„După revoluție s-au desființat decorațiile și m-am luptat și am refăcut sistemul românesc de decorații actual, pe baza celui vechi”, spune Floricel Marinescu.

Ambii soți au fost decorați cu Serviciul Credincios, el în grad de Mare Ofițer, iar ea în grad de Cavaler.

Destinul i-a adus împreună pe Lucia și Floricel Marinescu și sunt așa, de aproximativ 63 de ani. Doi oameni demni, cu o viață de povestit, pe care nu te-ai mai sătura să o asculți. Și cum ai putea, când în ea sunt atâția oameni despre care tu doar citești în cărți. Domnul Floricel îți poate povesti în cele mai mici detalii despre regii României, despre istoria de după revoluție, cu toate dedesubturile ei. Am fost surprinsă să aflu de la el că au existat și politicieni cinstiți. Deci, se poate, mi-am spus în sine. Apoi, cu o certitudine ieșită din comun și cu înțelepciunea celor 85 de ani, mi-a garantat că României îi va merge bine într-o zi. Cursul istoriei se întoarce, la fel ca roata. Întotdeuna se întâmplă așa, a spus el. Minunați oameni, minunate povești de viață. Cu greu m-am ridicat să-mi iau rămas bun, dar nu înainte de a le promite că-i mai vizitez. Cine știe ce mai descopăr în poveștile lor!