Mi-a fost dat a veni pe lume acum 67 de ani într-o familie binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii, într-un sat din jud. Sibiu numit Armeni, despre care, crescând la Sibiu, nu știam decât din poveștile părinților mei, dar mai ales, de la cei ce ne treceau pragul, neamuri sau consăteni, pe care ai mei părinți îi găzduiau și îi omeneau cu mare bucurie.
Scriu acestea, fiindcă, în 1951, când bătea la ușă marea cooperativizarea, tatăl meu Ioan Opriş, inspirat de Dumnezeu, cu o căruță de copii și câteva căruțe cu bucate și animale, în săptămâna Crăciunului a aceluiași an, se muta la Sibiu. La puțină vreme, în “vremuri noi” prin decretul 318 ne-a fost confiscată toată truda străbunilor mei, iubitori de țară și pământ.
Luată de valul vieții, în satul meu natal mai participam, ce-i drept, tot mai rar, la câte o nuntă, unde mâncam cea mai bună supă de găină cu tăiței, sau la înmormântări, ce-i drept, tot mai dese, plecându-mi pe rând, bunicii, mătușile, unchii, verii. Mai auzeam din când în când, că în satul meu trăiau doar bătrâni singuri, iar în școală ar fi tot mai puțini copii.
Toate acestea ar fi rămas doar amintiri, dacă ultima mea mătușă Veronica Simtion – exigenta mea profesoară de matematică – nu m-ar fi îndemnat să o însoțesc cu ceva ani în urmă, în săptămâna Floriilor, la mormântul bunicilor.
Am descoperit un cimitir trist, în care bărbați vârstnici și femei împovărate de ani, se îngrijeau de straturile de flori, ca Învierea să-i găsească pe cei adormiți, în bună rânduială.
Întâlnit-am atunci unul din vrednicii consilieri al Bisericii Ortodoxe în persoana lui Gheorghe Cinezan care m-a condus în biserică. Cu tristețe mărturisesc că am descoperit o biserică într-un grad avansat de degradare fiindcă turnul, urmare a alunecărilor de teren, era deplasat, încât prin crăpatura plafonului se vedea cerul. Acela a fost momentul în care am simțit că bunicii mei înmormântați în fața bisericii – oameni de vază în sat – m-au îndemnat să port grijă celor împlinite de ei și de contemporanii lor.
De-a lungul câtorva ani, Pr. Cosmin Drugan, sprijinit necondiționat de enoriași și importanți sponsori (Transavia SA), s- a reușit o amplă reparație a bisericii ortodoxe, resfiinţită în 23 aprilie 2017.
Ca să pun început bun gândurilor și faptelor mele, am citit cu interes cartea monografică despre Armeni, scrisă de Cecilia Gândilă. Așa am aflat că satul meu e străvechi, că prima atestare documentară e din 1293 adică, acum 725 de ani, sub numele de Zekes, împrumutat de la râul Secaş. Denumirea “Armeni” a fost dobândită mai târziu, ca urmare a unei migraţii de comercianţi din Armenia, pe vremea razboiului ruso-turc.
Secole la rând, Armeniul, asemeni întregului Ardeal, a trăit drama iobăgiei, proprietarii pământului fiind nobilii unguri. Astfel arhivele menționează că mai marii militari unguri ce se remarcau în războaiele vremii erau răsplatiţi cu intinse pământuri din Ardeal. Aşa aflăm că în 1388 proprietarii satului erau Andrei Lepes și Ioan Byznev, urmați în 1515 de Petru Buthani, iar în 1573 de Bornemisa Farkas. În 1578 satul este dăruit până în 1848 de către principele Bathory, familiei Szalanczy.
După războiul țărănesc al lui Gheorghe Doja din 1514, românii ardeleni sunt aruncați în veșnică iobăgie. În 1769 din ordinul Mariei Tereza se comunică “puncte” referitoare la obligațiile iobagilor: “ fiecare iobag este dator a servi domnului său de pământ pe săptămână patru zile cu brațele, iar cu vitele sale trei zile. Dacă nu are vite de ajuns, să primească în tovărășie cu vitele altui iobag, de o stare materială cu el, pentru a lucra patru zile la domnul de pământ”. Jelerii (iobagii ce primeau în schimbul muncii câteva iugăre de pământ din care își întrețineau familiile) trebuiau să lucreze numai două zile pe săptămâna. Pe lângă zilele de clacă, iobagii aveau și alte obligații: “zeciuiala” și “cinzecimea”.
În 1850 țăranii ardeleni, inclusiv cei din Armeni, deși ajung stăpâni de pământ, situația lor nu se schimbă în mai bine, fiindcă în 1867 intră în vigoare dualismul austro-ungar prin care Ardealul este alipit Ungariei. Aceasta este vremea în care începe și maghiarizarea forțată a românilor prin legea introducerii limbii maghiare în școli, pe de o parte, și calvinizarea religioasă, pe de altă parte.
Peste greutățile de zi cu zi și peste încercările inevitabile ale vieții, străbunii noștri nu puteau trece fără o credința puternică, fără dragoste și multă nădejde în Dumnezeu. Așa se explică ridicarea celor două biserici: cea veche, unită cu Roma – Greco catolică – și cea ortodoxă, care, nu greșesc dacă, o numesc “ Catedrala” de pe Valea Secaselor. 1912- 1913. Preotul Vasilie Spătaru împreună cu credincioșii sființește lăcaşul de cult şi casa parohială.
Mai apoi, străbunii noștri au fost iubitori de familie, aducând pe lume copii care s-au răspândit în lume, dovedind a fi oameni vrednici, cu frică de Dumnezeu şi ruşine faţă de lume, buni profesioniști: preoți, profesori universitari, profesori, medici, ingineri, economiști, mulţi buni meseriași.
Din cartea “Armeni –descoperirea satului” a profesorului Valerie Deleanu am aflat cum a cunoscut satul meu, acest autor, un orăşan, profesor de istorie, repartizat în 1963 într- un sat fără gară, fără șosea, fără apă și canalizare.
Tânărul profesor mai prezintă cât de impresionat a fost de tradiții, de port, obiceiuri, dar mai ales de generozitatea și cumsecădenia gazdei care era o familie de mari dascăli ai satului. Istoricul nostru ne-a mărturist, că într-atât de impresionat a fost de viața de la Armeni, încât s-a reorientat profesional, devenind etnograful de astăzi, până la pensionare fiind angajatul Muzeului Astra.
Toate cele câte le-am prezentat, și nu numai, m-au motivat ca în 2014 să identific câteva din cele posibile a fi făcute în sat cu sprijinul primăriei și anume: introducerea apei și a canalului- proiect regional de dezvoltare a infrastructurii- sau asfaltarea drumurilor, pe de o parte, dar și realizarea unui monument în cinstea celor 79 de eroi, repararea școlii vechi- în prezent abandonată de zeci de ani și degradată- cu intenția transformării acesteia într-un centru cultural-educațional, pe de altă parte. Noi, fiii satului, speram ca în 8 septembrie 2018, ca o împlinire a realizării proiectelor amintite mai sus, să fie posibilă si o primă întâlnire de suflet a armenenilor din sat cu “diaspora” din țara și din lume. Mă gândeam că toate pot fi împlinite, fiindcă în graniță cu Armeniul, e comuna Păuca, unde prin grija și priceperea unui primar de toată isprava, domnul Dancu Nicolae, în comună și în toate satele arondate au fost realizate de ceva vreme toate cele menționate mai sus, și nu numai.
Mâhnirea mea cea mai mare vine mai ales din faptul că în anul 2018, an centenar, cei 79 eroi, tineri ţărani ce şi-au închinat glia, părinţii, nevestele şi copiii, lăsând în urmă durere şi lacrimi, nu sunt cinstiți pe măsura jertfei lor. În această idee, în iulie 2018 în curtea casei părintești din Sibiu, sub egida “Centenar acasă la români” cu armeneni, neamuri şi prieteni, am trăit rugăciunea de pomenire a acestora, precum şi lansarea cărţii “ Armeni – descoperirea satului” a prof. Valerie Deleanu.
În neastâmpărul meu emoțional, sub egida “Centenar între prieteni” am convocat la “cinci minute de istorie” a Armeniului şi a României, la ceas de unire, si pe colegii de Liceu Samuel Brukenthal, promoția 1970.
Aflându-mă în şcoala satului în luna noiembrie 2018, amintind de eroii noștri, mare mi-a fost bucuria că am găsit mult entuziasm şi dăruire la dăscăliţele prezente, atât la cele aflate activitate, cât şi la cele pensionate, în pregătirea unui program cu preșcolarii și școlarii claselor I-VIII, dar și a unei expoziții etnografice.
Astfel se face că, în 1 decembrie 2018, pe un ger năpraznic, în sunetul clopotelor celor două biserici, 60 de copii de grădiniță și școală primară și gimnazială, îmbrăcați în straie de sărbătoare, cu steaguri, stegulețe și coroane de flori, însoțiți de preotul Greco-catolic Nicolae Șerban, de învățătoarele Leontina Bratu, Solomon Ana, Șerban Florența și Hadar Gabriela, au depus în cele două cimitire candele aprinse la mormintele eroilor noștri, ale căror cruci erau împodobite de coroniţe cu tricolor.
În biserica ortodoxă, alaiul ce a făcut procesiunea la cele două cimitire a fost întâmpinat de Pr. Sebu Gheorghe și Pr. Oprişiu Ilie împreună cu cei prezenți, armeneni, sibieni, bucureșteni. A urmat slujba parastasului de pomenire a celor 79 de eroi, dintre care unul e bunicul meu, Luca Onu, și a doi deținuți politici: Pr. Greco-catolic Opris Nicolae (unchiul meu) și Inv. Petru Vasile. Pot spune, fără teamă de a greși, că satul Armeni a dat cea mai mare jerta de sânge de pe Valea Secaselor pentru țara și neamul nostru. Mai apoi, frumoșii copii ai satului ne-au încântat cu un program de poezii, cântece patriotice și colinde, cele trei cadre didactice meritând toată aprecierea noastră. Drept răsplată, copiii au primit daruri de la Sfântul Nicolae, ocrotitorul Bisericii ortodoxe.
Nu s-au lăsat mai prejos nici alte consătene, care îmbrăcate în frumoase costume populare ne-au colindat, dar nu colinde cunoscute, ci unele nemaiauzite, vechi, învățate de la mamele și bunicile lor. Colindele lor înregistrate pot deveni daruri de suflet, tezaur și comori pentru noi toți, armeneni si nu numai.
Darul cel mai mare făcut acestui sat, în an centenar, în zi de sărbătoare, a fost împlinit de vrednicele învățătoare pensionare Elena Damian și Leontina Bratu care, sprijinite de oameni de suflet din sat, într-o sală a Căminului Cultural, au realizat în timp foarte scurt o expoziție etnografică care se dorește a spori, devenind un muzeu, într-un spațiu mai generos cum ar fi, școala veche.
Spun că e un mare dar, fiindcă am descoperit în această expoziție comorile și zestrea harnicelor noastre bunici și străbunici, care, cu mințile lor luminate și mâini dibace și-au creat și realizat toate cele trebuincioase caselor și gospodăriilor lor. Cinste celor ce au creat comori, dar și celor ce le-au păstrat până în zilele noastre!
A urmat mai apoi o agapă cu un pahar de vin şi cozonac, loc unde au răsunat din glasuri puternice de adulți colinde ce-mi vor aminti până la sfârșit, de copilăria mea, când tata, absolvent al școlii de cantori de la Blaj, cu voce strajnică, pe toată perioadă postului ne strunea în ale cântecului de slavă a Nașterii Domnului, ca mai apoi, în Ajunul Crăciunului să ne colindăm neamurile mutate pe rând la Sibiu.
Acea zi de mare sărbătoare a neamului nostru, trăită în satul meu, taman la 100 de ani de la Marea Unire, într-o lumină dată de soarele de la mijlocul zilei, ne-a creat celor prezenți, o emoție cu lacrimi adevărate. Toate acestea le trăiam la câteva zile după sfințirea Catedralei Neamului, ridicată și în cinstea eroilor noștri armeneni, care au devenit sfinți, pomelnicele lor fiind depuse în piciorul sfintei mese, ocrotiți de Sfântul Andrei.
Nădăjduiesc în mulți ani și luminoși pentru satul meu, unde trăiesc oameni frumoși la suflet, cu dragoste față de Dumnezeu și familii, harnici și destoinici. Binele acestui sat poate crește, când va veni ziua în care preoții celor două biserici vor sluji împreună.
Nu în cele din urmă, îmi pun toată speranța că NOI, “diaspora” Armeniului, din țara sau din lume, ne vom uni energiile, gândurile și proiectele ca să sprijinim, după puteri, cu timp și fără timp, pe cei ce au curajul, tăria și demnitatea de a trăi în Armeni.
Așa și numai așa, cei ce-și dorm somnul de veci în glia satului, bunii și străbunii noștri, acolo în Cer să fie mândri de noi, iar cele petrecute în satul nostru la 1 Decembrie 2018 să fie un început bun!!
Text de Maria Floarea Opriş
