Naţiunea la proţap

Din punctul de vedere politic, acesta este meniul zilei.
Ca să-l prepari ai nevoie de ingrediente naturale şi de condimente mai degrabă naturalizate decât naturale, din „grădina Maicii Domnului”, că-i mai mănoasă decât toate şi precum se ştie (cel puţin de la daci încoace ) România, indiferent cum s-a numit în decursul istoriei, i-a hrănit din bunătăţile ei întotdeauna pe toţi: huni, goţi, hoţi, netoţi şi cum s-or mai fi numit hoardele de înfometaţi care au dat năvală în tinda noastră.
Şi cum meniurilor româneşti li s-a dus buhul, de acum dau năvală carnasierii. Nici nu te întreabă dacă mai ai cu ce, trebuie hrăniţi şi gata. Aşa că să trecem la treabă:
Ungurii preferă antricotul, „ochiul” acela ardelenesc decupat pas cu pas de pe coastele carpatine, una din cele mai savuroase părţi ale României datorită fibrei grase care o străbate     – păduri, ape minerale, aur, sare, pământuri mănoase – în general tot ce nu le-a dat Dumnezeu  pe tipsia lor panonică. Şi nu se prepară oricum, ci la focul mic al trădării naţionale, cu gaz românesc din Marea Neagră licitat pe servere ungare şi degeaba în mare taină, că românul oricum n-are loc la masă în ţara lui. Ruşii preferă vrăbioara, carnea din regiunea şalelor României, tot până la coastele carpatine. Precum zice wikipedia „acestă zonă este utilizată la minimum cât timp vita este în viaţă, tocmai de aceea este moale şi puţin grasă”. Deci nu opune rezistenţă, trebuie doar să stai cu ochii pe ea până la momentul potrivit pentru sacrificare şi s-o fezandezi din vreme în baiţul ameninţărilor dispreţuitoare, ca să ţi se topească în gură când vei muşca din ea. Între timp turismul carnasierilor în România a prins avânt şi nu se mai limitează doar la vecinii noştri de tindă. Speciile de prădători s-au diversificat. Unele vin pe calea aerului.  Răpitori mari, cu penaj lustruit, de pe meridiane mai îndepărtate vin chitiţi să desprindă cu ciocuri ascuţite şi să apuce în gheare puternice ceea ce pe limba lor se numeşte „tenderloin” şi înseamnă fileuri din muşchii României, gătite de preferinţă în sânge, cele mai bune bucăţi, după cum spun cunoscătorii, iar pe deasupra şi uşor de transportat pe la cuiburile lor.
În mod normal, după descărnarea României, toţi „oaspeţii” ar trebui să plece sătui de pe o ţară  numai piele şi os. Da de unde! Mai ai, române, de hrănit şi fauna autohtonă care se bate pe ciolane: lupi, vulpi, corbi … o ho hoo … până la lăcustele politice care sar să apuce măcar la firimiturile rămase pe faţa de masă de la acest festin. Vorba cântecului lui Socaciu: pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii … pe rotisor: o naţiune la proţap.